Curierul Zilei - Cum am trecut pe lîngă moarte
PRIMA PAGINA arrow social economic arrow stiri social economic arrow Cum am trecut pe lîngă moarte

*** Cercetătorii, plătiţi cu pînă la 50 de euro pe oră      *** Locuri de joacă reamenajate în Piteşti      *** Perioadă de stagiu pentru absolvenţi      *** Serviciul care se ocupă de probleme transfrontaliere      *** Jefuitoarea Spitalului Judeţean, arestată      *** Liderul revoluţionarilor musceleni, la a doua condamnare      *** Monument, în memoria militarilor morţi      *** Măriuţa 3, accesibilă pentru pescarii de crap!      *** Curiozităţi pescăreşti      *** Mihalcea vrea o nouă victorie      *** Victoria este obligatorie!      *** Ştefăneştiul, la prima victorie din noul sezon      *** Rezultatele din Cupa României      *** Fotbal la TV, în weekend      *** AGAPĂ LITERARĂ ANIVERSARĂ      *** Fragmente din proza lui Marin Ioniţă      *** Filmele săptămînii - 22 - 28 septembrie      *** Mare de oameni la înmormîntarea Paulei Breazu      *** Proiectul EDWARD, susţinut şi de poliţiştii cîmpulungeni     

 
Cum am trecut pe lîngă moarte Imprimare E-mail
(1 vot)
joi, 14 septembrie 2017

Un supravieţuitor al exploziei din 1985, de la Mărăcineni, îşi aminteşte

Cum am trecut pe lîngă moarte

 

Cei care au apucat acele vremuri îşi mai amintesc, poate, că la sfîrşitul lui 1985, pe 26 decembrie, la Mărăcineni, a avut loc o explozie cu victime. Subiectul a reprezentat un tabu pentru presa cenzurată a vremii, dar vestea s-a răspîndit în tot oraşul. La Staţiu­nea pentru Mecanizarea Agriculturii (SMAI) din Mărăcineni, unde lucra un colectiv de cercetare al Universităţii Piteşti, studia un sistem de folosire a buteliilor de gaz pentru vehicule. S-a spus, mai tîrziu, că ar fi fost totul fie de la nu-ştiu-ce reacţie chimică dintr-o butelie, fie de la o cavernă din inte­riorul uneia, care a generat reacţia care le-a antrenat pe toate. Oricum, după accidentul care a produs 5 morţi şi mai mulţi răniţi, un ordin de sus a oprit toată cerce­tarea. Unul dintre supravieţuitorii acelui accident tragic, Vasile Crăciun (atunci în vîrstă de 35 de ani), încă lucrător la Universitate, a păstrat vii în memorie impresiile din acele zile. Ni le-a împărtăşit şi nouă, în cele de mai jos, pentru cei care nu au aflat niciodată ce s-a întîmplat.    

Munceam atunci în colectivul de cercetare al Universităţii: făcea lăcătuşerie şi executa diverse lucrări pe baza desenelor date de prof. Vasile Dumitrescu. De pildă, schelete metalice pe care erau montate cîte 4 butelii de oxigen, pe tractoare. În perioada cînd făceam cercetare, activitatea era foarte strictă. Eram supravegheaţi de un ofiţer, nu ştiu ce grad, şi nu avea voie să intre nimeni. Chiar şi soţia sau alte rude, dacă veneau, trebuiau să aştepte, pentru că erau multe secrete. Se făceau multe lucruri la noi, invenţii de-ale dlui Dumitrescu, din care unele au fost preluate de alţii. Colaboram şi cu institutul de cercetări de la Uzină, se făceau la noi unele lucruri care se aplicau acolo. Făcusem şi modificări cu Lăstunul, motorul cu 2 cilindri sau sistemul de caroserie, inclusiv o caroserie întreagă din fibră de sticlă, odată. În Lăstun a plimbat-o un coleg şi pe Suzana Gîdea, ministrul Învăţămîntului, care ea venise, curioasă. Era o femeie grasă şi noi rîdeam că „e maşina mică şi ea mare“. Ideea cu gazele venise mai mult de la italieni, că ei aveau sistemul cu butelii, cu instalaţii foarte sigure. Buteliile se foloseau şi pe maşină. Eu am mers trei ani cu gaz din ăsta. Aveam 3 butelii de scafandru în portbagaj şi le încărcam sus la Universitate, pe Doaga, unde aveam un compresor special. Mă costa încărcarea cam 50 lei pe lună, în banii de acum. Erau şi acele autobuze lungi, cu cu butelii pe ele, pe care nu ştiu cine le făcea. Noi mai aveam pentru Dacie un schelet special unde intrau cele trei butelii. Vara puteai să porneşti direct pe gaz, dar iarna se pornea pe benzină. Mai erau şi alte butelii asemănătoare cu alea de oxigen, vopsite cu roşu. Dar noi lucram mai mult pentru tractoare. Platforma se agăţa de tractor şi se ducea în cîmp, cu încărcătura de gaze. Astfel, se făcea alimentarea tuturor tractoarelor chiar acolo, în cîmp: veneau lîngă platformă, băgau gaze în sistemul ăla de butelii cu care le echipam, şi se duceau să îşi continue activitatea. Ideea era să nu se mai folosească motorină, ci să fie înlocuită cu gaz. Iar beneficiarul să fie SMA Mărăcineni, unde director era unul Leca, un om în vîrstă, a fost făcut mai tîrziu de Ceauşescu şi ministru al Agriculturii. Dl Dumitrescu era cel cu ideile. Preda la Motoare, era unul din cei mai buni profesori şi în paralel era şi şeful cercetării. Tot la noi se mai făcuse şi un dispozitiv de pornire care înlocuia bateria şi eloctromotorul: se învîrtea o manivelă manual şi cu un sistem se crea o turaţie mare, ca la electromotor. Se împingea cum­­va la motor şi pornea tractorul, fără să mai folosim baterie. S-a ales praful de idee. La o demonstraţie din asta, nu ştiu în ce an, a venit să vadă şi Ceauşescu, invitat de Mironov, care participa des pe la noi, la tot ce era invenţie. Ajunsese la urechile lui Ceauşescu despre Dumitrescu, că e bun specialist în toate chestiile astea - chiar mi se pare că a vrut să îl avanseze, dar el n-a vrut să plece. La experimentul ăsta se lucrase vreo 2-3 ani. Scheletul compresorului s-a făcut în uzină şi apoi l-am finalizat şi l-am montat noi. Platforma era făcută la Chitila, şi pe ea erau legate în serie butelii din acelea de oxigen, făcute pe undeva sau recuperate de undeva. Gazul era din acesta care se foloseşte şi la bloc.

Nu mai fuseseră incidente

Înainte nu mai fuseseră incidente. Nu se vorbea de asta, nu prea se dădea aşa importanţă. Abia după aia s-a auzit că se mai întîmplase o dată şi pe la Vîlcea, undeva, pe autobuze - era un zvon. Cei de acolo erau parcă şi înaintea noastră cu autobuzele şi sistemul de butelii. Lucrau în paralel, şi era o concurenţă cu ei, iar dl Dumitrescu încerca să fie mai avansat. Eu m-am gîndit pe urmă că mai avusesem odată în curtea institutului alt compresor, micuţ, legat cu nişte butelii din acelea de scafandru, şi trebuia să urmărim pînă băgam 200 de atmosfere. Noi stam acolo şi supravegheam, dar chiar lîngă ele. Putea să se întîmple şi atunci să facă explozie, că erau şi puse undeva la soare şi era căldură mare. Atunci nu ne-am dat seama nici noi. Şi dacă nu nu cedau buteliile, poate ceda sistemul de legături, conductele metalice sau îmbinările, dacă era să se întîmple ghinionul.

Trebuia să vină primul secretar

S-a întîmplat într-o sîmbătă, care era a doua zi de Crăciun. Iniţial, trebuia să vină şi Zamfir, primul secretar, dar apoi s-a stabilit, nu ştiu din ce motive, să vină luni. Noi am fost forţaţi de să mergem şi sîmbăta, chiar cu ameninţări, de la un şefuleţ mai mic din subordinea lui Dumitrescu, că: „cine nu vine...“ Zamfir trebuia să vadă rezultatele: că se încadra adică în parametri şi băgau cele 200 de atmosfere, ceea ce era o noutate în momentul ăla, iar după Zamfir urma să vină probabil şi Ceauşescu. Compresorul era intrat în funcţiune, în probe şi băga deci gaze, dar nu ştiu cîte atmosfere, nici nu ştiu pînă la cît s-a ajuns în momentul cînd s-a produs explozia. A apucat să bage ceva, nu ştiu, poate vreo jumătate de oră, oricum, nu a durat prea mult.  Pe platformă, care era ca un şasiu de tir, pe roţi, erau buteliile, cred că vreo 30, nu mai multe, şi aşezate în poziţie verticală. Conducta de gaze legată la compresor venea direct de pe la Bascov.

Ce s-a întîmplat

A fost ca o bombă, bubuitură puternică, din acelea cum arată pe la televizor. Ne-am trezit cu buteliile transformate ca nişte opinci, adică tuburile de oxigen desfăcute şi îndreptate ca o tablă. Unele au lovit în clădirile de la SMA şi în maşinile care erau mai aproape. Altele erau aruncate la distanţe mari, prin livada Staţiunii pomicole. Inclusiv unii morţi au fost aruncaţi prin pomi şi prin curte, pe acolo. Deci tot ce a fost în faţă, pe care i-a prins în plin, i-a făcut bucăţele, nu se mai cunoşteau. Eu nu i-am văzut prin pomi aruncaţi, dar aşa se zicea că i-a găsit pe o parte din ei. De exemplu, un tractorist de acolo de la Mărăcineni, care mai venea la noi, trimis să conducă tractorul, să facă diferite chestii. Unul, Mîndru, săracul, un băiat necăjit. Maică-sa, cînd a venit, nu l-a mai putut identifica. I-au găsit băiatul pe acolo, bucăţi, prin plantaţia de pomi. Eu ce am văzut, era acolo, înăuntru, unde erau împrăştiaţi. Mi-a şi rămas imaginea aceea, cum erau aruncaţi. Nu mai ţin minte dacă am văzut-o pe uşile întredeschise sau pe deasupra, fiindcă de la camera compresorului spre cealaltă se vedea prin geamurile de sticlă. Da cînd am văzut asta în faţa ochilor, mi-a venit să fug, cum să zic eu, m-a cuprins groaza. Nu mai ştiu ce a făcut colegul meu sau prof. Dumitrescu, nici nu m-a mai interesat, am luat-o fiecare pe cîmpul de acolo. Şi ceilalţi erau speriaţi, dar mai ales eu, că doar eu am ieşit pe geam. Nu ştiam: De unde? Ce? Şi mă gîndeam că explodează şi bazinul ăla mare de tot (nu ştiam că el nu e conectat). Nici n-am mai ieşit pe uşă, ci am luat-o pe geam, aşa, că era unul care dădea spre cîmp. Am pus mîna pe geam să sar, m-am proptit şi atunci m-am tăiat şi curgea sînge, am rămas cu rană. Clădirea aia de acolo era cu multe geamuri. S-au spart toate şi, unde eram, lîngă compresor, m-am trezit şi eu cu o bucată de sticlă în cap. Noroc că, fiind iarnă, am avut o căciulă de astrahan. Mi-a dat-o jos şi s-a umplut de ulei. Mi-a găsit-o cineva, care s-a ocupat şi mi-a dat-o şi a trebuit să o duc la curăţit. Dar dl Nicolescu luase nişte bani de la CAR sau nu ştiu de unde şi erau împrăştiaţi prin curte, pe lîngă platformă. Un nenorocit de coleg s-a dus atunci repede să adune banii de pe jos, că noi ziceam: „Ăluia îi mai ardea să mai strîngă şi banii omului care a murit!“. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat pe urmă.

Cine au fost victimele

Au murit 5. Fiecare era acolo cu misiunea lui. În primul rînd, era dl Nicolescu, reprezentant din partea Consiliului Judeţean, un inginer care se ocupa de invenţii pe judeţ - eoliene, turnurile de apă de la CAP-uri - şi care colabora cu noi, cu Universitatea, şi cu prof. Dumitrescu. Altul era un inginer care era din partea SMA-ului, care era cu depistarea gazelor - avea un aparat special de depistare. Era un tinerel care de-abia se căsătorise şi venise de pe la Brăila. Altul a fost cel de la Chitila, reprezentantul firmei speciale care făcuse platforma şi care a fost şi el adus la noi - a venit cu platforma şi cu buteliile. Altul era tractoristul de la SMA de care am zis. Mai era încă unul, Ghiţă Liviu, care era cu proiectarea de la Universitate, un subinginer foarte deştept. Şi altul era reprezentantul ISCIR-ului - cu metrologia, cu manometrul şi chestii din astea. Avea sediul pe undeva pe sus, şi ne duceam mereu să îl luăm cu maşina şi pe el. N-a murit pe loc în explozie, ci la puţin timp după. Inspectorul Gumă, reprezentant din partea Protecţiei Muncii, a scăpat doar rănit. Dar am auzit că au rămas unele urme la el, şi s-a schimbat mult. El participa de fieare dată şi supraveghea. Şi au mai fost şi alţii, curioşi, prin apropiere, nu mai reţin cîţi, dar care nu au murit.

Loc şi poziţie cu noroc

Eu atunci am scăpat pentru că mă grăbeam să merg acasă, unde mă aştepta maică-mea. Ea planificase, fără să ştiu dinainte, să tai şi porcul. După ce se finaliza la ei acolo, urma să scoatem uleiul şi să plecăm fiecare acasă. Deci puteam să scoatem uleiul şi, la sfîrşit, să îl tragem după ce se termina. Dar eu mă grăbeam să îmi rezolv sarcina care îmi revenea mie şi colegului (Trandafir Alexandru): să scoatem uleiul. Am zis să fiu pe poziţie, ca să cîştig timp. M-am dus la compresor, l-am chemat pe colegul Sandu, că şi el se grăbea, şi pe dl Dumitrescu: „Haideţi repede să scoatem!“ şi „Haideţi, dom‘ profesor, să vedem nu ştiu ce!“. Nu mai ştiu exact cum l-am chemat şi pe dînsul şi a venit la noi acolo. A fost recunoscător, şi-a dat seama că l-am scăpat de la moarte, deci a fost norocul nostru şi al lui cînd l-am chemat eu. Compresorul avea un ulei special care trebuia scos, la pornire, că devenea vîscos. Lunea, cînd trebuia să vină Zamfir, nu trebuia să fie ulei congelat în compresor, că atunci ar fi pornit mai greu. De la compresor la platformă erau cam 20 m. Şi ei toţi erau în jurul platformei, curioşi să vadă ce se întîmplă. Puteam să fiu curios şi eu, să stau lîngă ei acolo. În afară de noi trei, a mai scăpat un inginer, Gheorghe Duminică - de la Uzină, care atunci era colegul nostru şi ne adusese cu maşina de la Universitate. Era mai la distanţă, dar l-a afectat şi pe el cu urechea. De fapt, acolo exista un zid special făcut, cu o grosime de aproape 1,5 m, probabil era calculată. Trebuia urmărit din spatele lui, dar, vedeţi, ei nu şi-au dat seama, ci au tras tras platforma aproape să vadă. Au stat în faţa ei direct, fără să mai respecte parapetul. Cine făcuse zidul a avut o idee bună, fiindcă dacă erau după el buteliile alea loveau în zid, nu mai loveau în ei. Din explozia aia au căzut geamurile, care erau şi la înălţime mică. Pesemne o fi lovit şi cu schije, dar norocul meu a fost că am stat acolo jos, cu colegul, la compresor şi, dacă au fost, totul a trecut pe deasupra capului, că a fost un suflu puternic. Noi desfăceam, jos, la compresor, să curgă uleiul şi, de fapt, i-am dat şi drumul şi a curs de era baltă de ulei pe jos. Am avut zile, cum s-ar zice. Eu ziceam să termin treaba mai repede. 

O săptămînă în spital

În loc de asta, pînă la urmă, ne-a dus la spital. Salvarea n-a venit repede. De fapt n-a mai venit, pentru că au intervenit cei de acolo şi ne-au dus pe toţi care am supravieţuit, fiecare cum au putut să ne care. Eu am fost cu un coleg, Duminică, la spitalul de aici din Piteşti. Dumitrescu şi cu cel de la ISCIR au fost duşi la Bucureşti. Dumitrescu a scăpat, dar celălalt, nu, că a fost cu gradul nu-ştiu-de-care.  Eu, cum eram aşa speriat, şi m-am dus prin pomii ăia pe acolo, m-a luat un inginer săracul, de la SMA - că nici nu mai ştiu de el, n-am mai ajuns să-l caut. Zice: „Hai, dom‘le, unde te duci?“ - că, de, eram speriat. Avea o Dacie galbenă şi m-a luat cu ea la spital. Şi eu eram cu maşina, dar n-am mai putut să o pornesc, că nu mai auzeam motorul. Nici Dumitrescu nu mai auzea, şi el mi se pare că a fost într-o fază şi mai gravă. Cînd am ajuns la spital, o asistentă mi-a zis: „Staţi liniştit, că vă reveniţi!“. M-au ţinut în spital mai mult de o săptămînă, dar asistenta a avut dreptate. Pe parcurs, după 3-4 zile de tratament, a început, din ce în ce, să îmi revină auzul. Dar Trandafir, care a rămas acolo, de încăpăţînat - Dumnezeu să-l ierte, că a murit de curînd, n-a vrut să meargă la spital şi a rămas surd. Şi mie mi-a rămas ceva, pînă acum, la urechea stîngă: dacă se amestecă mai multe sunete, e mai greu să le disting. De curînd, cînd am vrut să schimb carnetul, şi te verifică, doctoriţa şuşotea ceva, să vadă dacă aud, şi mi-a zis: „Vedeţi că aveţi probleme“ - dar am tăcut din gură, nu i-am spus. E bine totuşi că problema a rămas la fel, nu progresează. Atunci aveam copiii micuţi, şi soţia, că nu erau telefoane ca acum, m-a căutat întîi la Facultate, să întreba de ce nu am venit acasă. I s-a transmis că sînt la spital. Eram cu Duminică în salon. Şi cînd am ajuns acasă toţi, rude, cunoştinţe, erau curioşi şi veneau să ne întrebe. „Ai fost şi tu la Mărăcineni?“. Şi în spital, în momentul cînd am început să ne revenim, eram cercetaţi şi venau la noi curioşi şi noaptea şi ziua de la Securitate, de la ştiu eu ce organe, să întrebe, să dăm declaraţii.

„V-aţi săturat de cercetare?“

Despre accident nu s-a spus nimic, că încă era totul secret, şi se transmitea din gură în gură. După ce s-a terminat cu toată ancheta, s-a sistat totul şi desfiinţat cercetarea din partea Universităţii. Nu l-au mai lăsat pe Dumitrescu să continue, şi au apărut şi discuţii între profesori. Decanul de atunci, unul Ungureanu Ion, cînd trecea pe lîngă mine zicea: „V-aţi săturat, mă, de cercetare?“. Zic: „Tovarăşu‘ decan, păi ce sîntem noi de vină? Dacă aşa am primit sarcină...“. Atunci ni s-au dat şi nouă nişte bani de la CJ, cam vreo 500 lei, cam aşa. Dar după aceea am pierdut mult la sistemul de salarizare: eram atunci la categoria maximă, a opta, la fel ca la Uzină, deci aveam salariul mai mare decît contabilul. Dintr-o dată, am trecut la salariul minim, ceea ce m-a afectat la pensie. Oricum, noi ziceam atunci: „Bine că am scăpat cu zile!“. Cînd mă întîlnesc cu cei care au fost acolo şi mai trăiesc, cei mai tineri, care nu ştiu ce s-a întîmplat, ascultă. Acum doi ani a trecut pe aici şi dl Dumitrescu şi a zis: „Vasile, hai să deschidem iarăşi, să facem din nou cercetare“. „Lăsaţi-mă! Mai fac eu la vîrsta asta? Nu ştiu prin ce am trecut?“, îi zic. „Aşa, aveţi dreptate!“, are vorba lui. Totuşi, un coleg care a lucrat la noi, dar n-a fost la acel accident, s-a întors din pensie, la cercetare.
Călin Popescu

Vizualizari: 929

Comentarii (1)
14-09-2017 08:04
 
A fost groaznic.La 15 minute dupa dezastru am fost la fata locului cu echipa de cercetare a politiei.Imaginea locului era apocaliptica.Se calca peste bucati de carne si resturi de organe umane.
Vizitator
 
MARTOIU ION

Scrie comentariu

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului sau stergerea integrala. Site-ul www.curier.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.


Nume:
Comentariu:



Cod:* Code

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved

 
< Precedent   Următor >

CurierTV - Televiziunea sufletului tau!
Intrebarea Curierului
 

căutare personalizată

Horoscop zilnic

Google Analytics

Sfinții zilei

Zi Record Vizitatori

Marți, 19.09.2017

4.149 vizitatori unici

 
 







 
 
 

Ghid TV

Mersul trenurilor

Flag Counter