• Din punctul meu de vedere

Fiindcă luni a fost Ziua Mondială a Libertății Presei, m-am gândit să public un articol despre cum am devenit ziarist. Rândurile care urmează pot face parte dintr-o carte de Memorii.
x

Întors fiind de la scurta mea bursă la Paris, oferită de occidentali, sistemul mi-a interzis să muncesc, trebuia să stau acasă, sub supraveghere, așa încât noaptea citeam, ziua ascultam muzică, seara aveam musafiri. Fusesem de mai multe ori în URSS pentru a cumpăra discuri de vinil și pick-up-uri din acelea solide, ce păreau indestructibile, iar preocuparea principală era să găsesc ace de schimb, în oraș se dădeau pe sub mână, vă dați seama că ieșeam din casă doar pentru a cumpăra ace, eram căutătorul de ace, acum, nici nu îmi vine să cred. Plutea în casa mea o atmosferă de salon de mică psihiatrie, de nevroze, și cu toate că nu aveam pastile în apartament, aproape că mirosea a medicamente și alcool sanitar. Citeam compulsiv, ascultam muzică obsesivo – fobic, credeam că dacă nu dau fila cărții, ori se oprește discul de vinil, nu voi mai avea aer și sângele se va îngroșa în vene.
Nu îmi explic de ce, dar am avut o înclinație, un penchant pentru muzica simfonică, în studenția de la Psihologie primisem de pomană un abonament la Ateneu, vinerea, pe strapontină, patru ani am ascultat simfonii, concerte și sonate alături de două doamne atât de în vârstă încât atunci când îmi zâmbeau îmi era teamă că pielea feței nu le va reveni la loc. Vreun an, primul, doamnele acestea și poate toți melomanii cu care mă întâlneam în foaier se uitau cu reproș la blugii mei vechi și nepotriviți cu locul acela. Joia mergeam la concertele de la Sala Radio, era gratuit pentru studenți, iar tot ce pot să garantez este că muzica bună merge mai bine când ești flămând.
Eram așadar un tânăr ciudat într-un bloc din Rm. Vâlcea, un fost student de nota zece, pasionat de psihopatologie, care nu avea voie să muncească, poate voi spune mai târziu de ce și pentru ce, un prizonier în propriul apartament, dedat lecturilor în sine și muzicii simfonice, iar acum poate ar fi cazul să fac o mărturisire cu privire la o chestiune rușinoasă, anume că în vremea aceea citeam fără să rețin nimic tocmai fiindcă nu doream nimic și credeam că niciodată nu voi mai face nimic, nu primisem un termen cu privire la izolarea în casă, știam doar că nu am voie să merg la serviciu, dacă vă puteți închipui o asemenea situație pe timpul vechiului regim.
Așa se face că toate cărțile deveneau o singură carte nesfârșită, Memoriile lui Jean Jacques Rousseau păreau a se continua în Corespondența lui Flaubert, Faulkner trecea în noul roman francez, Umberto Eco nici nu se încheia că deja începuse Voltaire, iar în disperare de cauză am încercat să îl copiez pe G. Călinescu, anume să nu mai citesc cărți, ci literaturi, mergeam la biblioteca județeană și luam raftul literaturii engleze de la stânga la dreapta și de sus în jos, continuam cu francezii, germanii, pe marii ruși îi citisem deja. Și nu știu unde aș fi ajuns, probabil la nebunie, dacă aș fi urmat așa mai mult de trei ani.
Nu voi face însă un pas înainte fără să mă refer din nou la muzică, ascultam până la leșin, până când mi se golea mintea precum se întâmplă la mistici și în locul gol veneau să locuiască compozitorii, problema este însă că se buluceau în dezordine, precum călătorii care urcă într-un tren ce amenință să plece din gară, motiv pentru care eu nu puteam discuta cu toți ,nu-i puteam cunoaște decât pe unii, cum ar fi Brahms și Ceaikovski, de la clasici, apoi Schoemberg și Hindemith de la ceilalți, mai ales Schoemberg, după care alergasem în vreo patru republici sovietice, fiindcă regimul nostru nu îl plăcea, normal, era prea ciudat și de neînțeles, poate ar fi rămas și pentru mine la fel dacă nu aș fi citit Doctor Faustus de Thomas Mann despre care se spune că în personajul Adrian Leverkuhn îl putem vedea pe marele dodecafonist amintit mai sus.
Bătea vântul prin sufletul și mintea mea, cărțile și muzica parcă ar fi venit să fure ceea ce mai rămăsese din mine, nu credeam că ar fi posibil ca Pascal sau Brahns, Erza Pound sau Sostakovici, Nichita Stănescu sau Enescu să fie hoți de substanță umană, dar așa se petreceau lucrurile, în doi, trei ani devenisem un fel de spectru, cadavru ambulant, stors de vlagă. Ce e drept, o anumită plăcere începea să se arate în toiul acestui dezastru, adeseori mă simțeam bine așa mortificat, ca atunci când gripa îți dă sudori care te fac să te simți ca la sânul mamei. Regresie, desigur, mecanismul de apărare cel mai simplu din lume, dar de ce sau de cine mă apăram nu aveam să știu, probabil de mine însumi.
S-a nimerit atunci să vină din nou în ospeție profesoara aceea cu nume ciudat, avea un aer englezesc, dacă stau să mă gândesc acum, acel aer nu era de Londra, ci mai degrabă de Yorkschire sau orice altă provincie a Marii Britanii, dar să reținem distincția și afabilitatea.
Noi ceilalți beam întotdeauna ceva, de obicei țuică, mai rar bere, ea cerea întotdeauna ceai, normal. Ei bine, observasem că de la o vreme profesoara mă privea ciudat, cu o anumită compasiune, de parcă ar fi înțeles că sunt bolnav, iar maladia e din acelea care seceră vieți tinerești, oameni care ar fi putut face multe dar au ajuns la doi metri sub pământ. Față de ea manifestam un fel de respect macar pentru faptul că nu o privisem niciodată ca pe o posibilă iubită, pe vremea aceea orice tânără femeie era prețăluită de mine grabnic, eram precum bijutierul care știe dacă este vorba despre aur sau alt metal, iar dacă e aur, câte carate ar putea să aibă.
Beam țuică și ascultam muzică atonală, acul începuse să se tocească, se auzeau scârțâituri ca de ușă cu balamalele neunse, atâta doar că atunci când asculți Alban Berg nu știi dacă nu cumva totul face parte din sonată. Eu eram tot mai lipsit de vlagă, aproape halucinam, sufrageria mea se umpluse de fum și toți ne comportam ca plantele.
Agapa se subțiase ca un fum și se îndrepta spre finiș, ceilalți placaseră unul câte unul fără să fie nevoie să îi conduc, doar ea rămase mult, neobișnuit, chiar nu înțelegeam ce se petrece. Iar când, pe la ora trei dimineața, am însoțit-o până la lift, se întoarse spre mine și îmi spuse:
– Vei muri dacă rămâi în casă.
– Ce să fac în acest orășel, Sanda ?
– Mergi la ziar.
– Mai există ziarul ?
– Cred că da.
Așa am ajuns ziarist.
Gheorghe Smeoreanu