• Din punctul meu de vedere

Vă propun să citim câteva fragmente din texte apărute în presa din România în diferite momente ale secolului XXI. Considerați că între aceste texte nu există niciun fel de lăgătură.

Hotnews, 18 februarie 2008:
”Cit europenii au schiat, au dormit, sau şi-au dus copiii la patinaj in acest sfirşit de saptamina geros, pe harta Europei a aparut un stat nou: Kosovo. Aparitia sa nu a fost o surpriza pentru nimeni. Declaratia de independenta a acestei foste provincii otomane, apoi sirbeşti, locuita de albanezi dintotdeauna, dar de la sfirşitul secolului al nouasprezecelea ca populatie majoritara, fusese aminata din noiembrie trecut, de cind partidul premierului kosovar, Hashim Thaci, ciştigase alegerile. Thaci a aminat declaratia de independenta ca sa nu creeze in Serbia un curent nationalist şi mai puternic, care sa aduca voturi candidatului nationalist la alegerile prezidentiale din ianuarie. Odata acestea ciştigate cu bine, deşi la limita, de Boris Tadic, candidatul favorizat de Occident, nu mai lipsea decit un lucru pentru independenta Kosovo. Un summit european, astfel ca imediat dupa declarare Europa sa vorbeasca cu o singura voce, imediat dupa Statele Unite, recunoscind independenta Kosovo. Acest summit incepe azi, luni, deci ieri Kosovo şi-a declarat independenta. Vor fi, desigur, şi voci contra, şi Kosovo va fi pentru multa vreme ca şi Taiwanul, recunoscut doar de o parte din tarile lumii, dar independenta nu mai poate fi pusa la indoiala. Ea este un fapt din 1999, de cind Kosovo functioneaza practic ca un stat separat, initial sub guvernare ONU, apoi treptat intr-o combinatie ONU cu organisme alese local. Dupa aproape zece ani de cind Serbia a pierdut controlul, numai naivii credeau ca mai poti lipi cana la loc vreodata”.

Adevărul, 23 februarie 2022:
” Acum totul se petrece foarte rapid. Trupe ruse ocupă o parte din ţara aflată pe locul doi, ca suprafaţă, din Europa. Cu însemnele Rusiei la rever. Nu ca acum opt ani, sub acoperire, când „omuleţi verzi” au ocupat Crimeea. Nu. Vladimir Putin trimite oficial trupe de ocupaţie într-un stat european independent, care este membru al ONU, anume Ucraina. Este o nouă încălcare a dreptului internaţional. Ca multe altele anterior. Este o încălcare a Memorandumului CSCE de la Budapesta, încheiat în 1994, în urma căruia Ucraina a renunţat de bunăvoie la arsenalul său nuclear. Ţările semnatare – Rusia, Marea Britanie şi SUA – s-au obligat în schimb să respecte suveranitatea şi graniţele Ucrainei aşa cum erau trasate în acel moment. Actuala pătrundere a trupelor ruseşti în Ucraina ar trebui să fie un semnal de trezire pentru cei care cred, şi aceştia sunt numeroşi mai ales în Germania, că Putin nu are intenţii belicoase. Ba da, exact astfel de intenţii are! Militanţi pentru drepturi civice din defuncta RDG înţeleg de altfel lucrurile exact aşa cum sunt: este vorba de o declaraţie de război”.

Jurnalul Bucureștiului, noiembrie 2016:
”In ultimul deceniu, SUA si/sau Israel au invadat, bombardat si/sau ocupat Afganistan, Iraq, Pakistan, Somalia, Yemen, Libia, Liban, Sudan, Siria, Cisiordania si Fasia Gaza. Ca sa nu mai mentionam crearea unui regim global de tortura, a unui lant de inchisori secrete raspandite in lumea intreaga si a uni lagar de detentie in mijlocul Caraibelor, unde oamenii sunt inchisi fara macar a avea parte de un proces. In timpul asta, Iran nu a invadat, bombardat sau ocupat pe nimeni. Iranul poate fi acuzat ca duce o politica domestica oarecum opresiva, dar nu la fel de opresiva ca cea a regimurilor finantate, inarmate si sprijinite de SUA. In ciuda tuturor acestor fapte, oamenilor le este bagata pe gat ideea ca Iranul este un ‘’Agresor’’, ‘’Un Stat Nazist’’, ‘’O Adevarata Amenintare’’, in timp ce SUA si Israel sunt doar ‘’Victime Nevinovate’’, ‘’Iubitori de Pace’’.

Contributors, decembrie 2020
”În deceniul care a trecut de la izbucnirea fenomenului ce avea să rămână cunoscut sub denumirea de “Primăvara Arabă,” Orientul Mijlociu a trecut fără doar și poate prin nenumărate momente de cumpănă și trenduri descendente pe graficul stabilității și evoluției către dezideratul mișcărilor de protest, și anume democrația. Răsturnarea de la putere a regimului lui Muammar Qadhafi în Libia, cu sprijinul intervenției militare a coaliției conduse de NATO în 2011 a dus la un continuu șir de războaie civile în alternanță cu perioade caracterizate de acorduri fragile de încetare a ostilităților între taberele rivale. În Egipt, ceea ce părea a fi o victorie a mișcărilor de protest prin alegerea democratică a președintelui Mohammed Morsi din partea Frăției Musulmane s-a dovedit a fi o iluzie distrusă un an mai târziu de lovitura de stat militară condusă de actualul dictator Abd al-Fattah al-Sisi pe atunci ministru al apărării.
În Siria, armata, la ordinele regimului al-Assad, a răspuns extrem de violent și disproporționat la adresa protestatarilor pașnici care contestau legitimitatea liderului de la Damasc, lucru ce a dus la un război civil sângeros și a transformat Siria într-un loc de competiție al marilor puteri globale și al grupărilor extremiste. Irakul a căzut din nou în război civil începând cu 2013 odată cu debutul insurgenței grupării Stat Islamic care a reușit să pună stăpânire pe largi bucăți de teritoriu atât în Irak cât și în Siria. În Yemen, Ali Abdullah Saleh demisionează în februarie 2012, după 22 de ani în funcție. Însă țara avea să fie înghițită de un război civil provocat de intervenția militară a coaliției conduse de Arabia Saudită în 2015 și care a dat naștere celei mai grave crize umanitare din lume.”
Fără alte comentarii.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)