- Din punctul meu de vedere
În momentul în care a început războiul din Ucraina, m-am simțit descoperit. Mai descoperit ca niciodată. Pur și simplu, nu înțelegeam resorturile și adevărurile profunde ale acestei nenorociri, nu aveam cu ce să mă apăr împotriva propagandei.
În consecință, am pus mâna pe carte și de atunci, citesc și tot citesc cărți despre istoria, cultura, psihologia rușilor și ucrainienilor.
Pe aceste subiecte, există multă maculatură în piață. Editurile au descoperit că sunt mulți ca mine, oameni care nu înțeleg și ar dori să înțeleagă și tipăresc mult și, adeseori, prost. Așa încât, cu toate că am deja un raft de cărți despre Rusia și Ucraina, pot spune că trei sferturi dintre ele sunt bune de aruncat.
Nu arunc cărți, cărțile slabe spun și ele mult, de pildă arată fie interesul propagandistic, fie că problema poate fi complicată și greu de abordat.
În fine, să trec la subiect.
Cea mai bună carte despre ruși citită de mine este semnată de Alain Besancon și se numește ”Sfânta Rusie”. Are doar 160 de pagini și a apărut la Paris în urmă cu zece ani, la noi având două ediții, în 2013 și 2022, ambele la ”Humanitas”.
”Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia” – așa începe autorul. Rușii mint așa cum respiră, dar trebuie să fim atenți la unele aspecte. Mai întâi, trebuie știut că limba rusă are pentru adevăr două cuvinte: ”pravda” și ”istina”.
”Pravda” este adevărul profund, dar și dreptatea, este ”în cele din urmă respectarea poruncilor lui Dumnezeu, care este primul izvor al adevărului și dreptății”. ”Istina” este mai puțin nobil decât ”pravda”. ”Deformarea adevărului comun ISTINA este lipsită de importanță, întrucât, deasupra lui, PRAVDA strălucește ca supremă instanță de recurs”.
Consecința acestei situații este că în Rusia se minte cu sinceritate, din toată inima. ”Rușii nu mai știu care este adevărul, fiindcă adecvarea cuvântului la lucruri așa cum sunt și cum s-au petrecut – ceea ce noi numim în mod curect adevăr – poete fi subsumată în registrul total diferit al unui alt adevăr, mai elevat”.
Adevărul despre adevărul rușilor sună în felul următor: ”Rușii au doi dumnezei, pe Dumnezeu și Rusia”.
O altă caracteristică a rusului este că se umilește cu plăcere, cu voluptate chiar. ”Se întâmplă adesea să vezi un rus tăvălindu-se în noroi în fața străinilor. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că renunță la superioritatea sa ontologică în ordine creștină, căci conștiința vie a calității sale de păcătos îl apropie de comuniunea cu Tatăl prin intermediul Duhului. Și numai asta contează, oricât de jos ar cădea, fiindcă el se simte pe planul misticii mai presus decât străinul căldicel, cu virtutea lui inutilă”.
Adaug de la mine, pentru cei care îl cunosc pe Dostoievski, că această situație este ilustrată perfect de personaje precum Marmeladov (”Crimă și pedeapsă”) ori Rogojin (”Idiotul”).
Plin de fervoare, rusul este neajutorat atunci când se află în fața datoriilor vieții, nu are nici învățătură, nici obișnuințe morale, tocmai fiindcă este convins că totul poate fi cunoscut prin viziunea sa totală, mistică.
Rusia, spune Gogol, citat de Besancon, ”simte mâna lui Dumnezeu în tot ce i se întâmplă și presimte apropierea unei alte împărății”. Pe de altă parte, întreaga țară recunoaște că împăratul, țarul, președintele reprezintă chipul lui Dumnezeu, pentru că el e tot numai iubire.
În vreme ce în Occident contează Justiția, rusului îi ajunge Iubirea, cu ea pedepsește și iartă, în funcție de ceea ce îi poruncește Duhul.
Ideile europene vor pătrunde greu în Rusia câtă vreme Biserica nu le validează. Gogol crede că modelul Bisericii ruse nu a fost Marta, gospodina pricepută, ci Maria, care s-a desprins de îndatoririle pământești și s-a așezat la picioarele Domnului.
”Biserica nu are influență asupra țarului și nici asupra poporului. Ea nu-i luminează, nu le propovăduiește nimic. Prin simpla ei existență îi impregnează de o emanație inefabilă care nu e nimic altceva decât lumina necreată, lumina Schimbării la Față. În această lumină, toate defectele și strâmbătățile Rusiei sunt înghițite și transfigurate mistic”.
Două cugetări ale lui Dostoievski vin să expliciteze situația:
1. ”Judecați poporul rus nu după ticăloșiile pe care le face atât de des, ci după lucrurile acelea mari și sfinte după care nădăjduiește chiar și în ticăloșia lui”.
2. ”Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, așadar noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege”.
Un filosof rus, Kireevski, scria la 1852, că o caracteristică a lumii europene este violența, moștenită de la Imperiul Roman, iar viața socială a Europei a luat naștere prin forță și prigoană, în vreme ce lumea slavă a luat naștere prin blândețe și prin asimilarea pașnică a cunoașterii din Bizanț.
(Exagerări, desigur).
Kireevski crede că Rusia se va elibera de jugul sistemelor europene exclusiv raționale și va găsi răspunsuri la marile probleme în cugetările profunde ale Sfinților Părinți.
Evident că nu toată Rusia este slavofilă și e suficient să îl citești pe Bulgakov pentru a vedea o altă perspectivă, dar nici aceea nu este pur europeană.
În rezumat, acestea sunt ideile cărții lui Alain Besancon, iar întrebarea care se pune este dacă nu cumva ele ar trebui cunoscute la Casa Albă și pe Downing Street. Se pare că la Palatul Elysee se știe câte ceva din ceea ce v-am povestit mai sus, poate de aceea președintele Emmanuel Maron are o altă viziune asupra războiului din Ucraina.
În fond, v-am vorbit despre o carte franțuzească.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
