• Din punctul meu de vedere

Cea mai mare problemă a politicianului român a fost, dintotdeauna, să le facă pe plac stăpânilor fără a pierde totuși susținerea alegătorilor.
Cum ar spune cineva care vrea să se exprime în stilul clasic, politicianul român a trebuit să se strecoare permanent printre Scylla și Caribda. Pe de o parte, stăpânii au dat porunci care trebuia duse la îndeplinire fără crâcnire, pe de altă parte, românii au dat voturi și au avut unele așteptări. Fiindcă poruncile din exterior veneau în coliziune cu dorințele alegătorilor din interior, politicianul român a apelat la arma veche a nației, anume la șmecherie.
Crezându-se șmecher, politicianul român a încercat să împace și capra și varza, dar de obicei nu i-a ieșit figura, capra a rămas nesătulă, iar varza a fost mâncată.
Când s-a pus problema să aleagă între două rele, politicianul român a ales răul cel mai mic, făcând pe plac stăpânilor și încercând să-și păcălească alegătorii.
Ce e drept, stăpânii, văzându-l la ananghie, i-au dat politicianului român ascultător o mână de ajutor, punând experții în propagandă și manipulare să facă din alb, negru și din negru, alb.
În aceeași situație s-a găsit și presa importantă a țării. Pe de o parte erau cititorii și telespectatorii, pe de alta, stăpânii. În situația în care nu se putea împăca și capra și varza, marea noastră presă și-a trădat publicul.
Într-un singur caz politicianul român și-a trădat stăpânii și a mers pe mâna electoratului, iar cazul s-a numit Liviu Dragnea. Probabil că au mai fost cazuri, dar nu pot argumenta cu claritate. Bănuiala mea este că și în situația lui Adrian Năstase, a lui Emil Constantinescu, a lui Adrian Severin sau a lui Ponta, de pildă, a fost vorba de o încercare de a ieși din vorba stăpânilor, dar nu am o certitudine, așa încât mai bine tac.
Adaug însă că, din observația a ceea ce s-a întâmplat vreme de 30 de ani în politica românească, stăpânii au acționat întotdeauna preventiv, în sensul că au căutat să-i sprijine pe cei cu schelete în dulap, pe proști și pe fricoși, pentru a avea garanția că, la un moment dat, aceștia vor fi total ascultători.
Într-adevăr, e greu să transformi în sclav un om cu personalitate, iubitor de libertate și cu demnitatea în suflet. Cu proștii și fricoșii te descurci mult mai simplu.
Revin un pic la Liviu Dragnea, deoarece el este cazul tipic de politician care s-a răsculat ca Spartacus.
Poate că Liviu Dragnea nu a avut idei perfecte, poate că nu a făcut o analiză ideală a situației, dar mi se pare dovedit că a încercat să joace cu românii împotriva stăpânilor.
Ceea ce s-a întâmplat se cunoaște.
Mă apropii de subiectul acestui articol, anume de Marcel Ciolacu.
Ciolacu a preluat PSD într-un moment când acest partid mai avea puțin și ar fi fost considerat, în Europa, mai nociv decât Garda de Fier. Îmi aduc aminte că președintele PSD Suedia, bunul meu prieten Andrei Mihai, încercase, pe vremea lui Dragnea, să stea de vorbă cu șeful socialiștilor suedezi, iar acesta i-a răspuns că nu discută cu inamicii statului de drept și cu corupții. De la un capăt la altul al Europei se spunea că PSD este o nenorocire.
Ce a făcut Marcel Ciolacu a fost să se împrietenească cu Sistemul, să stea cu botul pe labe, iar acum putem avea două ipoteze:
– Ori a stat cu botul pe labe fiindcă așa e el, un cățel, ori a făcut-o pentru că nu se putea altfel.
Nu îl cunosc pe Marcel Ciolacu, dar atunci când am două variante perfect egale cu privire la un om, prefer să aleg varianta optimistă și pozitivă. Poate că Ciolacu este un oportunist, așa cum îl prezintă în broșura ei, numită carte și intitulată ”Partea mea de adevăr”, Viorica Dancilă. Am însă câteva argumente că s-ar putea să nu fie așa, să fie chiar pe dos.
Marcel Ciolacu a venit cu idea impozitării progresive și a taxei de solidaritate.
Poate că a susținut aceste două idei doar fiindcă știa că nu vor trece de Sistemul care îi controlează pe Iohannis, pe Ciucă și pe cei din aceeași făină.
Dar poate că le-a susținut pe bune, știind că numai astfel țara va avea ceva bani în plus la buget, pentru a mai domoli împrumuturile, mai ales că se anunță venirea mamei tuturor crizelor.
Când am auzit că Marcel Ciolacu vrea să supună la vot intern candidatul PSD la prezidențiale, mi-am zis că am încă un argument să cred că omul stă cu botul pe labe dar i-ar mușca pe stăpâni.
Stăpânii, ca întotdeuna, că de aia sunt stăpânii coloniei, vor dori să își pună un guvernator. Americanii, pe Ciucă sau pe Geoană, francezii, pe Luluța.
Să presupunem că Ciolacu ar dori să avem un președinte, nu un guvernator. În acest caz, ar trece candidatura prin votul poporului pesedist, iar stăpânilor le-ar spune că n-a avut ce face din moment ce asta a promis.
A promis de pe acum, cu doi ani și ceva înainte, când încă stăpânii nu sunt atenți la problemă.
Poate că are dreptate Ion Cristoiu care zice că avem de a face cu o manevră de doi bani menită să distragă atenția de la eșecul guvernării. Poate că Marcel Ciolacu se visează pe el președinte și e sigur de votul partidului.
Totuși, PSD i-a dat pe Adrian Năstase, pe Ponta și mai ales pe Dragnea, politicieni care au încercat să joace și cu românii.
De ce să nu sperăm măcar că acum l-a dat pe Ciolacu, cel care stă cu botul pe labe dar ar mușca din stăpâni ?
Aleg varianta optimistă.
Mă pot înșela, risc să mă fac de râs ?
Da, dar nici fatalismul și depresia nu ne aduc niciun folos.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)