• Din punctul meu de vedere

Anul acesta am înregistrat cele mai târzii ore de culcare, lucrez până târziu în noapte, citesc tot ce pot găsi despre războiul din Ucraina, fiindcă niciun eveniment din timpul vieții mele, poate nici lovitura de stat din 1989, nu mi-a schimbat viața atât de radical și, mai ales, nu a amenințat viitorul într-un mod atât de drastic.
Evident, citesc mai ales gunoi, fiindcă asta se găsește în mai toate publicațiile din Europa, adică propagandă, dar din când în când, găsesc și adevărul, parcă aș fi un căutător de aur care descoperă un grăunte strălucitor într-o albie de râu.
Iată, de pildă, știrea că SUA solicită UE să transmită lunar Ucrainei câteva miliarde de euro pentru ca oficialii de la Kiev să poată plăti leasingul armamentului și combustibilului care vin de peste ocean.

Iată ce scrie Berliner Zeitung:
”UE ar trebui să instituie un mecanism prin care banii să poată intra automat lunar în bugetul Ucrainei. Pe lângă costurile războiului, Ucraina are nevoie de lichidități considerabile, deoarece trebuie să plătească pentru toate armele furnizate de SUA. Baza cooperării dintre Washington și Kiev este „Lend and Lease Act 2022”. Corespunde unui acord similar pe care SUA l-au încheiat cu Marea Britanie și Uniunea Sovietică în 1941”.

Conform acordului, materialul de război, echipamentele și combustibilul sunt doar împrumutate sau închiriate de către guvernul american și ar trebui returnate după război. Deoarece echipamentul de război este de obicei deteriorat sau distrus, armele au adesea doar o valoare de fier vechi la sfârșitul războiului. Prin urmare, guvernul SUA este interesat ca Ucraina să fie în măsură să își îndeplinească la timp contractele de leasing.
Aceeași informație poate fi găsită, detaliat, în Financial Times și alte publicații.
La început, am crezut că mă aflu în fața unui fake news, fiindcă imaginea creată în Europa este că americanii sunt cei care susțin din răsputeri Ucraina, pentru apărarea, cum zic ei, a democrației și civilizației, de unde să îmi imaginez că totul e pe bani, adică în leasing. Suntem așadar și noi, românii, contributori direcți la acest război.
Să fie primit !
Printre alte lecturi, găsesc interviul unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC.
x
” Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS de după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainienilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991, de către cei care nu l-au boicotat), ca urmare a puciului militar de la Moscova, folosindu-se de situaţia de paralizie a guvernului central. Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi, ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine a lui Stalin-Hruşciov, cu peste 20 % etnici ruşi trăind într-o zonă compactă în estul ţării, şi formând o majoritate calificată (2/3) în populaţia Crimeei.

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea rusească din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei.

Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni. Un stat ucrainean foarte slab a devenit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate. Este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk,Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei, dar, la acel moment, fără „ţinutul ucrainean de vest”, care nu era încă parte a USSR. De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate pe aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”.

Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc.
Prin urmare, întrebarea fundamentală este pe ce principiu sunt trasate frontierele ucrainene?”
x
Vreau să fie clar, nu pot susține invadarea Ucrainei, întotdeauna am vorbit despre negocieri, dar nici nu sunt de acord cu propaganda care ne spune că războiul trebuie purtat chiar riscând ca Europa să se ducă de râpă, ori, mai grav, până la nivelul confruntării nucleare.

Pe de altă parte, nu bag mâna în foc că rușii nu și-au băut banii de înzestrare a armatei, iar acum amenință cu arma nucleară, ceea ce ar înseamna că războiul se poartă între două state patologice.
Sune convins că peste câțiva ani vor apărea informații surpriză despre ceea ce trăim azi și abia în acel moment vom afla adevărul și vom înțelege ce s-a întâmplat.

Până atunci, măcar să avem demnitate și să nu mergem după fente, așa cum facem pe aici, prin România, de aproape 33 de ani.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)