• Din punctul meu de vedere

După schimbarea regimului, în 1989, cei care au vrut să arate că sunt superiori, culți, cu o viziune modernă au început să ne spună că statul este o formă de organizare a lumii depășită, iar națiunea ceva de care trebuie să ne fie rușine.
Să recunoaștem că, în bună măsură, șmecherii au reușit.
În ce mă privește, de 33 de ani scriu articole în care atrag atenția că o astfel de ”filosofie” este snoabă, că democrația nu poate exista decât în limitele statului național, deoarece puterea votului liber scade direct proporțional cu distanța dintre locul în care votezi și cel în care lucrează cei pe care i-ai votat.
Dacă votez în comuna mea argeșeană, Albota, pe cineva care va hotărî ceva la Bruxelles, votul va fi slab, în schimb, votul dat pentru funcția de primar sau pentru lista de consilieri va fi unul puternic. Puterea votului meu ”bate” până la București, dincolo de această limită, se diminunează considerabil.
Cine să mă creadă însă pe mine și pe alții ca mine, din moment ce diferite grupuri pentru dialog, plus mass media aferente au susținut și susțin exact pe dos ?
Nimeni sau, dacă este să fiu optimist, foarte puțini.
România a fost supusă unui bombardament de opinii antinaționale, partidele, învățământul și presa s-au pus în slujba acestui demers deoarece trebuia ca românii, proprietarii unor uriașe averi românești, să fie de acord să le cedeze cât mai ieftin și într-o proporție cât mai mare.
În vremea asta, pe alte meleaguri, alți oameni, printre cei mai competenți de pe glob, erau conștienți că lucrurile stau cu totul altfel.
Vă dau cel mai bun exemplu cu putință.
Politologul cel mai democrat de pe planetă, gânditorul fără prihană care a susținut că istoria merge inexorabil către statul de drept și piața liberă se numește Francis Fukuyama. Când, în anii 90, aburii ”revoluției” s-au risipit, am putut găsi în librării cartea lui Fukuyama intitulată ”Sfârșitul istoriei și ultimul om”, care venea să ne anunțe că istoria se încheie în momentul în care pe glob oamenii vor vota liber, iar economia va funcționa neîngrădit.
Au trecut de atunci 30 de ani.
Cei mai mulți l-au citit greșit pe Fukuyama, crezând că acesta vorbește despre globalism și neoliberalism, două relate care ar trebui să se potențeze reciproc în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Leibniz.
Iată însă că Francis Fukuyama revine cu unele precizări într-o carte care se găsește în acest moment în librării, intitulată ”După sfârșitul istoriei”, fiind vorba despre un dialog între marele politolog american de origine japoneză și cercetătoarea daneză Mathilde Fasting.
Am avut de gând să sun la redacție și să cer să mi se acorde două pagini în ediția printată pentru a prezenta cât mai multe fragmente din cartea despre care vă vorbesc.
Am uitat să fac asta, iar acum, dumincă la prânz, când scriu acest articol, e prea târziu. Voi veni doar cu două sau trei citate din cele peste 50 pe care le-am subliniat.
Să începem.
” Este nevoie de o identitate națională întemeiată pe valori democratice, adică una deschisă, tolerantă și accesibilă tuturor cetățenilor care trăiesc, ca membri ai poporului, într-o țară. O mare problemă în Europa este că mulți oameni, în special de stânga, nu pot accepta ideea existenței unui soi de identitate comună, ce este națională și dinamică. Asociază orice conține cuvântul națiune cu naționalismul agresiv și intolerant al începutului de secol XX. E o mare greșeală, pentru că nu poți avea democrație în lipsa unui sentiment al identității naționale, adică o credință împărtășită în legitimitatea propriilor instituții și valori democratice. Atașamentul trebuie să fie de natură emoțională, nu doar intelectuală, deoarece, dacă e numai de natură intelectuală poți hotărî: ok, păi, nu prea-mi place țara mea”.
”Sentimentul identității naționale sau de crez este practic o chestiune de narațiuni existente la nivelul fiecărei societăți. Crești cu anumite povești despre cine ești și de unde se trage poporul tău, despre tradiții și lucruri sărbătorite în comun. În felula cesta se stabilește această legătură emoțională.”
”Motivul pentru care străinilor le vine greu să construiască state este acela că efortul de construcție statală nu va reuși dacă nu există un efort paralel, de construcție națională, în sensul dezvoltării narațiunilor și simbolurilor care îi fac pe oameni să simtă că sunt membrii aceleiași entități naționale. Asta e ceva ce străinii chiar nu pot să facă”.
Citind aceste rânduri, m-am gândit la mulțimea de oameni străini în țara lor, români cu nume străine, dar mai ales cu narațiuni străine, care au fost și încă sunt decidenți în România.
(A nu absolutiza, totuși, a nu cădea în vreo extremă, a ține însă cont că ne trebuie la vârf oameni care, vorba lui Fukuyama, au crescut ”cu anumite povești”, ca și noi).
Îi rog pe globaliști să cheltuiască 50 de lei pe cartea lui Francis Fukuyama. Asta dacă nu cumva le-a intrat neomarxismul în oase atât de puternic încât să li se facă rău citind cuvinte precum cele spuse de marele politolog.
În România, conduc PSD și PNL, dar ideile neomarxiste constituie un fel de cenzură peste care liderii acestor partide cu greu pot să treacă.
Câteva zeci de pagini sunt dedicate în această carte Uniunii Europene. Fukuyama spune:
”Uniunea Europeană s-a întemeiat pe o aspirație, aceea de a crea o conștiință postnațională în virtutea căreia toți să se considere europeni mai degrabă decât norvegieni sau germani sau francezi sau ce vreți dumneavoastră. Ar fi fost frumos dacă s-ar fi întâmplat așa, dar nu este cazul”.
Totuși, încontro UE ?
”Cred că oamenii, cel mai probabil, își vor vedea cumva de viață, fără să înainteze, fără să dea înapoi”, spune Fukuyama.
Am vrut, în acest articol, să îi trag de mânecă pe snobi, pe oportuniști, pe șmecheri.
Națiunea și statul nu au murit, lăsați-ne cu globalismul !

Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)