Nu am deloc profilul unui războinic, decât să lupt, prefer să cad la pace, dar dacă ar fi nevoie să înfund pușcăria sau să plătesc cu viața pentru ca un șarlatan să nu pună laba pe România, aș face-o bucuros.
Zilele trecute, când a auzit că mă voi duce la protestul din 15 martie, la București, cineva care ține la mine m-a sfătuit să stau acasă, să nu mă bag, fiindcă dintr-un motiv sau altul chestiunea poate fi periculoasă. Am explicat că merg în mod sigur, dacă se va organiza acest miting, dar nu din motive politice, ci pur și simplu deoarece Călin Georgescu îmi insultă rațiunea. Este ca și cum aș trăi acum 2500 de ani, la Atena, iar cineva l-ar înjura pe Socrate, situație în care fără îndoială i-aș da agresorului un pumn în față. Pentru politică nu aș risca nimic, însă mi-aș da viața, probabil dintr-o ambiție uriașă, pentru victoria gândirii critice și dacă ar trebui să aleg cine să existe în univers, eu sau Kant, l-aș alege pe el, nu pe mine.
Poate vă sună patetic acest mod de a pune problema, însă ar fi atât de ofensator ca în fruntea țării mele să stea un țăcănit care aberează cum respiră, un escroc patriotard care speculează ignoranța concetățenilor mei, un manipulator avid de putere, încât nu aș mai avea ce face nici cu libertatea, nici cu viața. Este o chestiune de onoare, nu a mea ca simplu muritor, ci a rațiunii eterne despre care cred că trebuie să domnească în univers. Nu insulta rațiunea, nenorocitule, fiindcă voi fi împotriva ta până la capăt, oriunde ar fi acesta.
Vreau neapărat să se înțeleagă faptul că poziționarea mea tranșantă și pe alocuri dură împotriva acestui Georgescu nu pleacă de la faptul, de altminteri evident, că ne-ar da la ruși, nici de la viziunea lui cretină despre organizarea politică, economică și socială, ci de la suferința pe care mi-o provoacă individul când rostește sentențios, ca orice prost, aberații, pozând în înțeleptul care le știe pe toate. Și nici această suferință nu ar fi suficientă dacă nu s-ar vedea cât de mult succes are nenorocitul, ceea ce mă face să mi-l imaginez râzând în hohote de români când ajunge acasă.
Dacă în orice mârșăvie putem vorbi despre performanță, atunci lui Georgescu îi recunosc un talent înnăscut de mincinos și de fățarnic. Reușește să vândă unor milioane de români sentințe atât de răsuflate, încât totul devine batjocură și umilință, ceea ce doare mai mult decât orice. Din acest episod românii își vor reveni cu dificultate, probabil că societatea va fi marcată zeci de ani, așa cum omul e fisurat pe viață de un viol sau de o crimă petrecută sub ochii săi.
Sigur că vindecarea ar veni rapid în situația în care individul ar fi lăsat să candideze și ar ajunge președintele României, trauma s-ar consuma în câteva luni, dar scăpați de deficitul psihologic am intra urgent, cu toții, în marasmul politic și economic. Nu ar mai fi nevoie să fim psihanalizați, ci de-a dreptul eliberați, ceea ce s-ar putea să fie dificil sau chiar imposibil vreme de câteva generații.
Nu vreau să se înțeleagă faptul că toți georgiștii ar fi victime inocente ale șarlatanului, pentru că mulți pricep despre ce este vorba, dar achesează la georgism din dorința de a parveni, de a-și salva in extremis vieție ratate, ori măcar pentru a-și oferi satisfacția de a-i vedea pe alții, numiți ”oameni sistemului”, în ruină. Să moară România vecinului, ziceam încă din decembrie, intuind unele cauze ale acestui fenomen bizar. După părerea mea, numărul ignoranților este cu mult mai mic decât numărul frustraților care se fac că nu înțeleg dar de fapt așteaptă după colț să treacă pe acolo adaptații și să le dea în cap. Ce ar putea fi mai frumos pentru unii decât să-i vadă pe vecini că-și vând mașina, că își mută copiii de la școlile bune, că nu își mai fac vacanțele pe Coasta Amalfi, ci rămân cu ei, la bloc, toată vara. Facebook a stricat mulți oameni slabi de înger.
Nu ignor faptul că asistăm la lupte crâncene din cadrul marelui război hibrid între specialiștii ruși în psihologie socială și societatea românească fragilă. Manipularea a depășit stadiul de știință, a devenit aproape artă, cu artiștii și geniile ei. Toți georgiștii sunt, fără să știe, capodopere, fiecare în planul său, unii al prostiei, alții al invidiei, alții al răutății, alții al nebuniei ca termen general și nepatologic.
Indiferent de cum va curge istoria, traumatizați vor fi și inamicii șarlatanului, răniți de numeroasele lor tentative eșuate de a comunica rațional cu soldații armatei georgiste. Când încerci să explici, de pildă, că e aberant să spui despre copilul mic că nu vorbește fiindcă e înțelept și ți se răspunde ”votăm Georgescu”, nu ai cum să nu te destabilizezi măcar puțin și să nu devii un sceptic al comunicării, ceea ce poate avea unele subtile consecințe în relațiile cu partenerul de viață, cu copiii, cu prietenii, cu colegii. O concluzie este că nimeni nu iese perfect sănătos din acest calvar, ceea ce pentru armata străină a tehnicilor hibride este deja un succes colosal. Nu e puțin lucru să slăbești mental și moral o întreagă națiune, mai ales una care se tot lăuda țanțoș că face parte din familiile UE și NATO. Acum, face parte din lumea victimelor, vae victis!
Totuși, orice s-ar spune, situația nu ne omoară, iar conform zicalei, ce nu te omoară te întărește. Instituțiile statului, dacă vor învinge, vor fi mai puternice, iar spiritul critic asupra clasei politice va fi mai abraziv. Totuși, undeva, în străfundurile spiritului național, georgismul va rămâne ca o frustrare, ca o epidemie provocată de un virus pe care chiar nu l-a văzut nimeni.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
