Într-o confruntrare cu iudeii, Mântuitorul nostru primește din partea acestora afirmația: „Tatăl nostru este Avraam” (Ioan 8:39). Această declarație, deși scurtă, dezvăluie o percepție greșită asupra identității spirituale, bazată mai degrabă pe moștenirea etnică decât pe trăirea autentică a credinței.

Adevărata descendență: credința faptelor

Iudeii se sprijineau pe genealogia lor ca pe o garanție a apartenenței la Dumnezeu. Aceeași mentalitate fusese combătută anterior de Sfântul Ioan Botezătorul, care avertiza: „Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam” (Matei 3:9). Descendența biologică nu putea înlocui pocăința și viața duhovnicească, iar Domnul Hristos le spune răspicat: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” (Ioan 8:39).
În Vechiul Testament, Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu” pentru că și-a pus încrederea deplină în El și I-a urmat poruncile. Adevărata descendență din Avraam nu înseamnă sânge, ci credință lucrătoare. Moștenirea lui Avraam nu este un privilegiu de care cineva se poate agăța fără efort, ci o chemare la o viață de ascultare și credință.

Inima omului și pericolul formalismului

Problema nu era doar la iudei, ci în însăși natura umană. Orice om este supus căderii și înșelării de sine. Psalmistul David mărturisește: „Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit maica mea” (Psalmul 50:5), iar profetul Ieremia întărește: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Ritualurile exterioare nu sunt suficiente pentru apropierea de Dumnezeu: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13).
Iudeii se considerau automat parte din poporul lui Dumnezeu, dar ignorau chemarea la sfințenie și misiunea de a fi lumină pentru celelalte neamuri: „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta (…), iar prin tine se vor binecuvânta toate semințiile pământului” (Facerea 12:2-3).

Sfântul Apostol Pavel explică acest adevăr: „Nu mai este nici iudeu, nici grec (…). Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori prin credință” (Galateni 3:28-29). Oricine poate deveni fiu al lui Avraam prin credință și pocăință, așa cum Domnul spune despre Zaheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam” (Luca 19:9).

Ortodoxia – o viață asumată, nu doar o etichetă

Părintele Serafim Rose subliniază importanța unei trăiri autentice: „Adevărata Ortodoxie presupune un angajament care implică toate aspectele vieții noastre. Fie ești ortodox permanent și în fiecare zi, în orice situație a vieții – fie nu ești cu adevărat ortodox.”
A fi creștin nu înseamnă doar a purta un nume, ci a trăi Evanghelia. Sfântul Dumitru Stăniloae numea Ortodoxia „schemă pentru viața normală și ajutor dumnezeiesc pentru viața normală, adică dogmă și har dumnezeiesc.” Aceasta nu este o etichetă ocazională, ci o chemare la sfințenie în toate aspectele existenței noastre. Un exemplu concret al asumării credinței este postirea. Adesea auzim spunându-se: „Nu contează ce bagi în gură, ci ce scoți din gură.” Aceasta este adevărat în orice vreme, dar în post contează și ce mâncăm.
Postul nu este doar o abținere de la răutate, ceartă sau păcat, ci și o renunțare conștientă la anumite alimente. Nu este o practică învechită, ci un antrenament duhovnicesc care ne leagă de starea de dinainte de cădere, ne face atleți. În Rai, omul nu mânca carne. Prin post, ne exersăm libertatea de a alege, ne înfrânăm trupul și ne disciplinăm voința, apropiindu-ne de Adam cel dintâi și de Adam cel Nou – Hristos.
Postul nu este doar despre restricție, ci despre restaurare. Este o jertfă de bunăvoie, un gest prin care ne arătăm dorința de a fi mai aproape de cele spirituale. De aceea, Biserica a rânduit perioade de post nu ca o opțiune, ci ca o necesitate duhovnicească. Excepțiile sunt îngăduite de duhovnic, dar regula rămâne: creștinul ortodox postește.

Adevărata apartenență la Dumnezeu

Nu este suficient să spunem că suntem ai lui Avraam, ai lui Hristos sau ai Bisericii, dacă nu trăim în conformitate cu această apartenență. Credința nu este doar o tradiție moștenită, ci o asumare, în trăire și mărturisire.

Pr. Prof. Rafael Vintilă