De-a lungul istoriei, oamenii au fost fascinați de fenomenele naturale, dar și intimidați de ele. De exemplu, chinezii au descoperit puterea magnetismului și au inventat busola, revoluționând navigația și contribuind la marile epoci ale explorării. În schimb, electricitatea, mai ales în forma sa naturală – fulgerele și trăsnetele – a fost adesea privită cu teamă, fiind considerată manifestarea mâniei zeilor. Un alt subiect care a stârnit fascinație și controverse este călătoria în timp. Fizicianul Stephen Hawking a ridicat un argument celebru împotriva posibilității acesteia: „Dacă ar fi posibil să călătorim în timp, unde sunt turiștii din viitor?” Dacă tehnologia ar permite astfel de călătorii, ne-am aștepta să vedem oameni din viitor prezenți la marile evenimente istorice, documentând totul cu entuziasm. În teorie, dacă cineva ar avea acces la o mașină a timpului, ar putea folosi această oportunitate pentru a manipula trecutul: să investească în acțiuni la bursă cunoscând deja evoluția pieței sau să influențeze cursul istoriei, creând paradoxuri imposibil de explicat.
Printre cele mai cunoscute paradoxuri ale călătoriei în timp se numără:
* Paradoxul bunicului: Dacă cineva s-ar întoarce în timp și și-ar ucide bunicul înainte ca acesta să aibă copii, călătorul în timp nu ar mai putea exista, ceea ce ar face imposibilă această acțiune.
* Paradoxul informației circulare: Dacă cineva primește din viitor un secret științific și apoi îl transmite mai departe în trecut, cine este autorul original al acelei descoperiri?
O posibilă soluție la aceste paradoxuri este ipoteza universurilor paralele. Conform acesteia, călătoria în timp ar putea duce la ramificarea realității în linii temporale distincte. De exemplu, dacă cineva s-ar întoarce în trecut și l-ar salva pe Abraham Lincoln de la asasinare, acest lucru nu ar schimba istoria universului original, ci ar crea o nouă linie temporală în care Lincoln ar fi supraviețuit.
Deși călătoria în timp a fost popularizată în science-fiction, inclusiv în romanul Mașina timpului de H.G. Wells, oamenii de știință au explorat serios această posibilitate. Albert Einstein, prin teoria relativității generale, a arătat că timpul nu este absolut, ci poate fi afectat de gravitație și viteză. În 1949, matematicianul Kurt Gödel a descoperit că, teoretic, un univers rotitor ar putea permite întoarcerea în trecut. Cu toate acestea, o astfel de ipoteză ridică numeroase probleme tehnice și conceptuale. Pentru a înțelege pe deplin dacă este posibilă călătoria în timp, fizicienii trebuie să unifice mecanica cuantică și teoria gravitației într-o teorie a tuturor lucrurilor.
Biserica cunoaște deja o realitate mai profundă decât orice teorie: Sfânta Liturghie este o adevărată călătorie în timp și în afara timpului. Psihicul este templul în care această călătorie este primită și trăită. În Sfânta Scriptură Mântuitorul Iisus Hristos ne mărturiseşte că „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Fiecare credincios onest, cu întreaga sa ființă, este un pelerin spre Împărăția lui Dumnezeu, iar trăirea sa este busola care îl călăuzește spre Adevăr, spre Sine. De aceea, în tradiția creștină, mintea curățată prin rugăciune devine „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16)
În fiecare Liturghie, credincioșii nu doar rememorează, ci participă la Cina cea de Taină, la Jertfa lui Hristos pe Cruce și la Înviere. Creștinul, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, intră într-o comuniune veșnică, unde trecutul, prezentul și viitorul converg. Mai mult decât atât, fiecare împărtășire este o mărturisire personală a credinței. Devenim mărturisitori ai Jertfei Domnului până la venirea Lui, împlinind cuvântul Apostolului Pavel:
„Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (I Corinteni 11, 26)
Primul efect al împărtășirii este acela de a ne face membri ai aceleiași comunități; este aducerea în fața lui Dumnezeu a întregului popor, inclusiv cei trecuți din această lume, sfinții și toți cei risipiți pretutindeni. La nivel cuantic, particulele pot trece prin „uşi încuiate” datorită comportamentului lor ondulatoriu, ceea ce le permite să străbată regiuni care, conform legilor clasice ale fizicii, ar fi inaccesibile. În mod similar, Hristos, prin trupul Său transfigurat de energiile dumnezeirii, a trecut prin uşile încuiate după Înviere. Acest fenomen ne poate ajuta să înţelegem mai bine taina Învierii. Dacă acest lucru este posibil la nivelul microcosmosului, unde materia are un caracter dual (atât undă, cât și particulă), cu atât mai mult este posibil ca Hristos să străbată limitele fizice ale lumii noastre.
Faptele omului, bune sau rele, nu rămân fără ecou – ele schimbă dincolo de momentul în care sunt săvârșite și dincolo de cei asupra cărora par să acționeze direct. La fel și intențiile noastre poartă o forță care atinge existența. Suntem cu toții uniți atât între noi, cât și cu întreaga creație și cu Dumnezeu. Prin ce fapte cinstim duminica, ziua când Domnul a înviat?
Cei care rămân până la sfârșitul Sfintei Liturghii se aseamănă cu femeile mironosițe, care au avut curajul de a merge la mormânt și au fost binecuvântate să-L întâlnească pe Hristos cel Înviat. În schimb, cel care pleacă înainte de binecuvântarea finală se aseamănă cu Iuda Iscarioteanul, care a părăsit Cina cea de Taină înainte de încheierea ei. A rămâne la Liturghie până la sfârșit este un act de curaj, o lepădare de grijile lumești, dar și o pregustare a unei bucurii cerești! Aceasta este marea sărbătoare a nunții Mielului (Apocalipsa 19, 9). Așa cum trupul nostru tânjește după pâinea cea de toate zilele și slăbește fără ea, tot astfel sufletul nostru are nevoie de Pâinea cea spre ființă, pentru sănătatea sufletului. Credem în iubire, în bunătate, deși nu vedem aceste realități, ci doar manifestările lor. Credem în lumea subatomică și în vastitatea Universului, deși multe aspecte ale acestora ne rămân inaccesibile. Prin urmare, de ce să nu credem în sfințirea noastră, în comuniunea cu oamenii sfinți, cu cei care au înțeles ecuația lui Dumnezeu și și-au pecetluit credința cu propria viață? Cunoaşterea e posibilă doar prin participare.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
