Creștinismul a fost întotdeauna un scandal. În centrul creștinismului nu stă un Dumnezeu care copleșește lumea cu forța Sa, ci un Dumnezeu răstignit. În rugăciunile pe care le facem, spunem: „Căci Tu nu ai venit să ne înspăimânţi pe noi cu tot felul de arătări, ci dimpotrivă, ca să ne chemi pe noi prin Duhul Tău cel ceresc”. Iudeii s-au așteptat întotdeauna la un Mesia glorios, un împărat războinic, un stăpân care să supună lumea. În schimb, Dumnezeu a ales calea jertfei. Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală, pentru păgâni, nebunie” (1 Cor. 1, 23). Pentru gândirea omenească, nu poate fi înțeleasă o religie în care Dumnezeu moare, în care Cel atotputernic Se lasă pironit pe lemnul Crucii, în care Mântuitorul este disprețuit, batjocorit și ucis de cei pe care a venit să-i mântuiască. Dar tocmai acesta este taina și scandalul creștinismului: Dumnezeu nu mântuiește lumea prin forță dictatorială, ci prin iubire jertfelnică. El nu impune adevărul prin sabie, ci îl mărturisește prin sângele Său.
Omul modern, asemenea celui de altădată, ar vrea o credință fără cruce. Însă creștinismul nu oferă o astfel de cale. Hristos nu ne promite o filosofie, ci ne spune limpede: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Adevărul creștinismului scandalizează pentru că este în răspăr cu ceea ce lumea consideră putere, succes sau înțelepciune. Dumnezeul răstignit este și Dumnezeul biruitor.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2, 14-15).
Crucea este puterea mântuitoare a lui Hristos, Cel care prin Jertfa Sa ne-a împăcat cu Dumnezeu și ne-a eliberat din robia păcatului. Un Hristos fără Cruce nu este Hristos-Mântuitorul, ci doar un învățător și un filosof printre mulți alții.
De fiecare dată când renunțăm la comoditate pentru a ajuta un semen aflat în nevoie, când alegem viața duhovnicească în locul bețiilor, noi ne răstignim împreună cu Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc” (Rom. 7, 19), arătând că lupta duhovnicească este un drum îngust, nu cale largă pe care merg cei mai mulți.
Fizicianul Angelina Malakhovskaya a demonstrat că semnul crucii, făcut corect, stabilizează presiunea sângelui și influențează pozitiv procesele fiziologice ale organismului. Dacă este făcut neglijent, fără evlavie și fără a atinge punctele corespunzătoare – fruntea, pieptul și umerii –, efectele binefăcătoare sunt diminuate sau chiar absente.
În Cartea Ieșirii, găsim un episod pentru taina Sfințirii Apei: „Au ajuns apoi la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara, că era amară. Atunci Moise a strigat către Domnul, şi Domnul i-a arătat *un lemn*; şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa” (Ieș. 15, 23-25). Părinții Bisericii au văzut în acest lemn o prefigurare a Crucii, care îndulcește amărăciunea vieții omenești și ne aduce salvare.
Crucea apare prefigurată și în alte locuri din Sfânta Scriptură:
• În Pomul Vieții din Grădina Edenului (Fac. 2, 9);
• În lemnele purtate de Isaac pe drumul jertfei (Fac. 22, 6);
• În toiagul lui Moise, prin care Dumnezeu a făcut minuni (Ieș. 4, 1-4);
• În șarpele de aramă, ridicat de Moise în pustie, ca semn de vindecare (Num. 21, 9);
• În semnul „Tau” de pe frunțile celor aleși (Iezec. 9, 4);
• În sângele de pe capacul ispășirii, care acoperea păcatele poporului (Evr. 9, 1-14).
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că linia verticală a Crucii Îl arată pe Dumnezeu, iar linia orizontală întreaga creație, atârnând desăvârșit de El. Crucea este astfel axa care unește cerul și pământul, simbolul iubirii divine care îmbrățișează întreaga lume. Încă din primele secole creștine, semnul Crucii a fost prezent pe obiecte de cult, așa cum o dovedesc relicvele din muzeul Vaticanului – candele, plăcuțe și alte artefacte purtând acest semn. Semnul Crucii a fost menționat de către Tertulian, în jurul anului 180 d.Hr., fiind o practică antică a creștinilor.
Atunci când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, rostim o mărturisire:
• „În numele Tatălui” – atingând fruntea, simbolizând Înțelepciunea lui Dumnezeu;
• „Și al Fiului” – atingând pieptul, arătând coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume;
• „Și al Sfântului Duh” – atingând umărul drept și apoi cel stâng, semnificând lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră.
Această însemnare trebuie făcută în pace, fără grabă, cu evlavie.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Gal. 6, 14). Ori de câte ori privim Crucea, ne amintim de dragostea jertfelnică a lui Hristos și o cinstim cu evlavie, căci „Crucea este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 18).
Pr. Prof. Rafael Vintilă
