În relatarea căderii protopărinților, diavolul a folosit viclenia pentru a semăna îndoiala în inima Evei. Porunca lui Dumnezeu era clară:
> „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 17).
În acest cuvânt divin se instituia rânduiala ascultării și, indirect, pravila paradisiacă a postului. Nu exista însă o interdicție privind atingerea pomului. Eva, însă, a adăugat la cuvântul lui Dumnezeu, spunând șarpelui că nici măcar nu se poate apropia de el:
> „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” (Facerea 3, 2-3).
Această adăugire, deși aparent neînsemnată, a fost exploatată de diavol. Văzând că atingerea pomului nu i-a adus moartea, Eva a fost înșelată să creadă că nici interdicția de a mânca nu avea temei. Astfel, dintr-o exagerare bine intenționată, s-a ajuns la cădere. Aceasta ne arată că uneori, atunci când adăugăm ceva la porunca divină, în loc să ne protejăm, ne slăbim. Căci, de multe ori, mai mult înseamnă, de fapt, mai puțin.
Acest episod biblic ne învață că orice modificare a poruncii lui Dumnezeu poate deschide calea neascultării:
> „Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lămurite, scut este El pentru cei ce caută la El scăparea. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală și să fii găsit de minciună!” (Pilde 30, 5-6).
Diavolul o ispitește pe Eva tocmai printr-o întrebare capcană:
> „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?” (Facerea 3, 1).
Lasă fraza intenționat neterminată, forțând-o pe femeie să preia gândul viclean și să-l materializeze. Aceeași ispită o întâlnim și astăzi în viața duhovnicească, mai ales în ceea ce privește ascultarea și postul. Când omul își ia asupra sa mai mult decât a rânduit Biserica sau decât i-a rânduit duhovnicul, riscă să cadă fie în mândrie, fie în deznădejde.
Unii cred că trebuie să postească după propria judecată, stabilind rânduieli personale – unii țin doar prima și ultima săptămână, alții exagerează peste puterile lor. Această lipsă de ascultare poate duce fie la trufie („eu țin mai mult decât ceilalți”), fie la descurajare („nu pot ține un post atât de greu, deci nu mai postesc deloc”).
Să nu mâncăm orice și oricând? Cât de actuală este dilema și în secolul consumerismului, în epoca diabetului și a dezechilibrului hormonal!
Adevărata nevoință nu stă în a face mai mult decât cere Dumnezeu, ci în a rămâne în ascultare. Postul, ca și întreaga viață duhovnicească, nu este o povară personală, ci o rânduială sfântă. Cine se abate de la această rânduială, făcându-și propriile reguli, riscă să cadă în aceeași capcană ca Eva – crezând că adaugă ceva, ajunge să piardă și ceea ce avea.
După cădere, Dumnezeu îl cheamă pe om:
> „Adame, unde ești? Cine ți-a spus că ești gol? Ai mâncat oare din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?”
Aceste întrebări nu erau pentru Dumnezeu, care știa totul, ci pentru om, căruia i se oferea ocazia pocăinței. Însă Adam și Eva nu se căiesc, ci se ascund și dau vina unul pe altul. Astfel, în loc să fie îmbrăcați în slava lui Dumnezeu, rămân goi, temători și înstrăinați.
Însă, chiar în momentul căderii, Dumnezeu vestește începutul mântuirii:
> „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facerea 3, 15).
Zdrobirea capului șarpelui arată înfrângerea totală a diavolului, în timp ce înțeparea călcâiului simbolizează o aparentă victorie a răului. Această „sămânță a femeii” este Hristos, Cel ce avea să biruie moartea prin Învierea Sa.
De aceea, venirea împlinirii făgăduinței divine se face printr-o femeie: Maica Domnului. Când Arhanghelul îi aduce vestea, Maria nu cade în aceeași capcană ca Eva. Ea nu adaugă, nu scade, ci rostește cuvintele prin care neascultarea Evei este răscumpărată:
> „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38).
Dacă Eva a adăugat la porunca lui Dumnezeu și a căzut, Maica Domnului a primit Vestea Vieții în deplină ascultare și s-a făcut sălaș al Mântuitorului.
În icoanele Maicii Domnului, veșmântul ei este împodobit cu trei stele: una pe frunte și două pe umeri. Acestea simbolizează faptul că Maria a fost Fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. După o frumoasă imagine a Sfinților Părinți, așa cum lumina trece prin geam fără a-l strica, și Hristos, Lumina lumii, S-a născut din Fecioara Maria, lăsându-i fecioria neatinsă.
Dumnezeu a trimis „la plinirea vremii” pe Fiul Său, născut din femeie, pentru a-i răscumpăra pe cei de sub Lege (cf. Galateni 4, 4-7). Așadar, în ecuația mântuirii, a fost nevoie și de ascultarea unei femei – Fecioara Maria.
În vestirea Nașterii Domnului, atât Maicii Domnului, cât și dreptului Iosif li se adresează același cuvânt din partea Arhanghelului:
„Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).
„Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli și vei naște un fiu și-l vei numi Iisus” (Luca 1, 30-31).
Există o teamă sfântă, care izvorăște din smerenie în fața tainei lui Dumnezeu, și o teamă a păcatului, care îl face pe om să fugă de Creator. Prin Buna Vestire, vedem că ascultarea aduce luminare, în timp ce neascultarea naște frică și confuzie. Dacă Eva a deschis calea morții, Maria a deschis ușa vieții.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
