Adevărata apropiere de Dumnezeu se trăiește cel mai profund în cadrul Sfintei Liturghii, unde Hristos este prezent. Aici, lumânările care ard simbolizează faptul că Iisus este Lumina lumii (Ioan 8, 12). Ceara lumânărilor, care se consumă treptat, amintește de sacrificiul Mântuitorului. Florile și plantele naturale din biserici evocă Grădina Edenului, iar altarul amintește atât de Golgota, locul jertfei supreme, cât și de Mormântul Vieții, din care a răsărit biruința Învierii.
De-a lungul timpului, inima a fost considerată doar un organ, responsabil de circulația sângelui. Descoperirile moderne arată însă că inima are propria sa inteligență, un sistem nervos independent format din aproximativ 40.000 de neuroni. Acest „mini-creier” al inimii nu doar că reglează ritmul cardiac, dar influențează și procesele cognitive și emoționale. Studiile arată că inima generează un câmp electromagnetic de 5.000 de ori mai puternic decât cel al creierului, iar câmpul său electric este de 60 de ori mai mare. Mai mult, inima secretă hormonul ANF, care contribuie la echilibrul general al organismului, la reducerea stresului și la stimularea eliberării oxitocinei, numită și „hormonul iubirii și al atașamentului”. Alimentația joacă un rol important în menținerea echilibrului inimii. De exemplu, leurda crudă oferă 15% din necesarul zilnic de folați și magneziu, elemente care contribuie la sănătatea cardiovasculară. Folatul ajută la reducerea complicațiilor cardiovasculare și sprijină funcționarea optimă a sistemului nervos.
Dar cât valorează un om? Valoarea lui se măsoară prin cuvântul său și prin faptele sale. Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această lipsă a „inimii curate”. Ce fac cei care se poartă cu vicleșug? Ascund ceva, se prefac. Dar cum se numește ascunzișul și prefăcătoria? Minciună, pentru că prin acestea se încearcă distorsionarea realității. Păcatul lui Anania și Safira nu a fost că au oferit doar o parte din averea lor, căci ar fi putut să nu dea nimic, ci faptul că au mințit Duhul Sfânt, care este viața Bisericii. Minciuna înseamnă moartea oricărei relații și începutul oricărui rău.
Multe tulburări emoționale provin din dezechilibrele vieții noastre, cauzate de credințe nesănătoase despre lume, despre noi înșine și despre relațiile noastre. Atunci când apare un conflict între așteptările noastre și realitatea trăită, corpul nostru semnalează acest dezechilibru prin emoții negative. De exemplu, frica este o etichetă conștientă aplicată unor modificări fiziologice, precum tensionarea mușchilor, accelerarea bătăilor inimii și intensificarea respirației.
Emoțiile nu sunt simple stări trecătoare ale sufletului, ci sunt profund ancorate în trup. Această realitate a fost subliniată încă din 1890 de William James, părintele psihologiei americane, care afirma că o emoție este, înainte de toate, o stare corporală, și abia apoi o percepție în creier. De aceea, expresii precum „simt un nod în gât” sau „mi se strânge stomacul ca un ghem” nu sunt doar metafore, ci reflectă modul în care trăirile noastre lăuntrice se manifestă fizic.
În lumina credinței, acest adevăr capătă o semnificație mai profundă. Emoțiile, trăirile inimii, sunt oglindiri ale raportului nostru cu Dumnezeu. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii, suntem îndemnați: „Sus să avem inimile!”, iar credincioșii răspund cu încredere: „Avem către Domnul!”. Inima este mai mult decât un organ fizic; ea este locul tainic al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru numește inima „omul cel tainic al inimii” (1 Petru 3,4) și ne îndeamnă: „Pe Domnul, pe Hristos să-L sfințiți în inimile voastre” (1 Petru 3,15).
Așa cum atomii și moleculele sunt elementele invizibile ale materiei, complexele psihologice sunt structurile invizibile care modelează emoțiile și reacțiile noastre. În Ortodoxie, rugăciunea inimii (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!) reprezintă o cale de unire a minții cu inima, armonizând întreaga ființă. Repetată cu stăruință, această rugăciune creează un ritm interior care sincronizează, generând o stare de claritate interioară.
Biserica ne oferă un timp de 40 de zile de pregătire, un timp al înnoirii inimii, în care suntem chemați să ne curățim gândurile și să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Iisus Hristos este numit „Soarele Dreptății” (Maleahi 3,20) și „Răsăritul cel de Sus” (Luca 1,78), iar lumina Sa pătrunde inimile care nu sunt opace.
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4,23).
Înoirea duhovnicească presupune coborârea minții în inimă, astfel încât să nu mai fim „copii duși de valuri” (Efeseni 4,14), ci oameni împliniți, ajunși „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13). În această armonie, omul devine capabil să trăiască autentic – cu sine însuși, cu ceilalți și cu Dumnezeu.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
