Omul, prins între dorința de autonomie și nevoia de sens, se află adesea în fața unei dileme: poate el trăi cu adevărat fără transcendență? Negându-L pe Dumnezeu, încearcă să își construiască idolatru semnificația existenței, bazându-se exclusiv pe propria rațiune. Însă, în ciuda unei aparente eliberări de sacru, rămâne influențat de structuri de gândire și comportament ce trădează originea spirituală. Omul nu este doar o ființă rațională, ci și una profund relațională și spirituală. Lipsa unui reper clar generează anxietate existențială, iar omul caută, conștient sau nu, ceva care să îi ofere împlinire. De aceea, chiar și cei care se declară agnostici sau atei trăiesc paradoxul de a fi ancorați, prin obiceiuri, simboluri sau valori, într-o moștenire culturală și spirituală pe care nu o pot nega complet.
Tradiția creștină ne învață că Hristos nu poate fi „asumat” selectiv. Credința autentică presupune o viață trăită în conformitate cu Evanghelia și cu Sfintele Taine, începând cu Botezul. Sfântul Efrem Sirul avertiza: „Cei care propun două botezuri cer răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu”.
Apostolul Pavel întărește această învățătură: „Este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5).
Botezul nu este un simplu ritual inițiatic, ci o chemare la moartea și învierea omului vechi: „Ne-am îngropat împreună cu El prin botez în moarte, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa și noi să umblăm într-o viață nouă” (Romani 6, 4). „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6). Prin recăderea lor, Îl răstignesc din nou pe Hristos, respingând harul smerenie care i-ar putea ridica.
Cum putem trăi această înnoire în fiecare zi?
Creștinismul nu este doar o apartenență religioasă formală, ci o viață de asumare conștientă a urcușului duhovnicesc. Există un tip de „răstignire” pe care o primesc toți adevărații ucenici ai lui Hristos: nu ca o pedeapsă finală, ci ca un proces continuu de lepădare a omului vechi. Sfântul Pavel ne amintește că trebuie „să răstignim trupul împreună cu patimile și poftele” (Galateni 5, 24). Acest proces aduce libertate, nu libertinaj.
Viața creștinului nu se rezumă la participarea ocazională la slujbe, ci presupune o continuă întâlnire cu Dumnezeu și cu aproapele. Cuvântul „Liturghie” înseamnă „lucrare comună”, ceea ce arată că participarea noastră nu urmărește un scop individualist, ci este o deschidere către lucrarea întregii Biserici. Nu întâmplător, slujba se încheie cu îndemnul preotului: „Cu pace să ieșim!”
Aceasta nu înseamnă finalul, ci începutul unei noi liturghii personale în lume.
Scriptura ne îndeamnă să ne preocupăm de cei care lipsesc de la Liturghie și să ne sprijinim unii pe alții în credință, mai ales în vremuri de încercare: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10, 25).
Un exemplu puternic despre pericolul iubirii de lume este cazul lui Dima, fost colaborator al Apostolului Pavel. Înainte de moartea sa martirică, Apostolul Pavel scria cu durere:
„Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și a plecat la Tesalonic” (2 Timotei 4, 10).
Câți creștini de astăzi nu trăiesc aceeași experiență? Mulți își pierd treptat râvna duhovnicească. Domnul ne spune:
„Iar sămânța de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă” (Luca 8, 13).
Învierea sufletului este dovada învierii trupului. Aceasta are loc deja pe pământ, în jurul altarului Domnului Hristos:
* Ucenicii Lui s-au transformat din oameni slabi în martori mărturisitori.
* Nicodim, Natanael, Marta, samarineanca și mulți alții au înviat duhovnicește prin credință.
Primesc mesaje de la persoane care își doresc să mă aibă ca duhovnic, dar fără angajamentul unei relații duhovnicești constante. Vreau să clarific:
Pentru a te numi ucenic al Domnului, este necesar un minim de un an de formare duhovnicească, prin ascultarea și tâlcuirea Sfintelor Scripturi în Sfânta Liturghie și învățarea credinței ortodoxe. Toți apostolii au fost în școala de ucenici. Trebuie rugăciune și ascultare liniștită.
În acest timp, îndrum prin diferite daruri:
* Îndreptar de spovedanie
* Noul Testament
* Carte de rugăciuni
* Catehismul Sfintei Liturghii
* Tămâie curată, mir natural, icoană bizantină, ciocolată amăruie etc.
Această perioadă de formare este o tundere a patimilor egoiste, a pulsiunilor și o redobândire a libertății duhovnicești.
Sfânta Scriptură ne avertizează: „Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Să fim credincioși chemării primite, pentru ca la finalul alergării să auzim cuvintele: „Bine, slugă bună și credincioasă!” (Matei 25, 21).
Pr. Prof. Rafael Vintilă
