În perioada Postului Mare ne catehizăm mai mult. În Templul din Vechiul Testament, heruvimii erau săpați în pereți și reprezentați pe ușile sfinte (3 Regi 6, 29-35; 2 Paralipomena 3, 10-14). În plus, în Templu exista o reprezentare de heruvimi care era tămâiată (Ieșire 30, 1-6). Mântuitorul Iisus Hristos a recunoscut acest Templu ca fiind „Casa Mea” (Marcu 11, 15-17), iar Sfântul Apostol Pavel s-a rugat în același Templu, fără a considera heruvimii drept „chipuri cioplite” (Fapte 24, 10-12).
Dumnezeu, Care îi spune profetului Moise: „Să nu-ţi faci chip cioplit” și „Să nu te închini lor și să nu le slujești” (Ieșire 20, 4-5), îi poruncește, doar câteva capitole mai târziu: „Să faci doi heruvimi din aur” (Ieșire 25, 18), oferind detalii precise despre acești heruvimi. Astfel, vedem că Dumnezeu Însuși poruncește realizarea unei înfățișări a celor care sunt în ceruri. Dacă am urma interpretarea iconoclastă radicală, ar trebui să interzicem orice reproducere a lumii văzute sau nevăzute, inclusiv fotografiile celor dragi, pe motiv că sunt „chipuri cioplite”. Însă o astfel de înțelegere este greșită și contrazisă chiar de Scriptură.
De exemplu, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă un șarpe de aramă, prin care poporul să fie vindecat: „Domnul i-a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi». Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva și acesta privea spre şarpele din bronz, trăia” (Numeri 21, 8-9).
Prin urmare, problema nu este existența imaginilor în sine, ci modul în care sunt folosite. De aceea, neoprotestanții radicali nu au devenit iconoclaști (luptători împotriva icoanelor) în baza Scripturii, ci mai degrabă dintr-o reacție anticatolică, preferând să elimine grâul cu neghina. Noi, ortodocșii, suntem iconofili, prieteni ai icoanelor autentice. Nu le adorăm, ci ne apropiem de ele cu evlavie, considerându-le instrumente prețioase în misiunea noastră de a duce Evanghelia la toate neamurile.
Termenul grecesc „iconografie” înseamnă „scrierea de imagini”, ceea ce arată că icoanele sunt, într-un sens, „Biblia Ochilor”. Atunci când citim ceva, mintea noastră formează automat diferite imagini, indiferent de confesiune. Psihoterapia recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu.
Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericești: Tertulian și Eusebiu de Cezareea, care susțin că au văzut icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos și ale Sfinților Petru și Pavel. Sinodul al VII-lea Ecumenic a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii Sfintei Treimi, ci tot aşa cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii și cu toate lucrurile sfinte”.
Sfântul Ioan Damaschinul a clarificat confuziile teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli: „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcția pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai prețioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai drag.
Reprezentări ale Maicii Domnului din perioada Bisericii Primare se regăsesc și pe pereții catacombelor. În catacomba Domitillei, datată în secolul al III-lea, apare o frescă ce îl înfățișează pe prorocul Isaia alături de Fecioara Maria cu Pruncul. De asemenea, în catacomba Sfinților Petru și Marcellin, tot din secolul al III-lea, este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul, încadrată de doi magi.
În limba greacă se face o distincție clară între zoé-grafía, care desemnează pictura realistă a celor vii, și iconografia, cu particularitățile sale teologice și duhovnicești. Limba română veche a preluat din greacă termenul „zugrav”, folosit mai ales pentru pictorii preocupați de arta laică, ceea ce nu este pe deplin corect în cazul pictorului bisericesc. Nu poți să scrii o icoană până nu înveți să citești Scripturile și până nu cunoști alfabetul dogmelor.
În trecut, în lumea ortodoxă au circulat și false icoane, însă acestea nu au fost niciodată recunoscute oficial. În icoanele autentice, sfinții au ochii mari și cugetători, fiind învredniciți de vederea lui Hristos-Dumnezeu. Trăsăturile lor exprimă o tristețe lină, gata să se transforme într-un surâs mângâietor: tristețe pentru nefericirea lumii și surâs pentru nădejdea în Dumnezeu.
Părul sfintelor femei este întotdeauna acoperit, conform tradiției apostolice. Icoana Mântuitorului este așezată la răsărit, deoarece ne rugăm cu fața spre această direcție, atât în biserică, cât și acasă. Răsăritul, locul de unde răsare lumina, este semnul Mântuitorului Hristos, numit în Sfânta Scriptură și în rugăciunile Bisericii Răsăritul cel de sus, Soarele Dreptății.
Vederea lui Hristos în icoană premerge contemplarea sau hulirea Lui. Hristos ne-a mântuit prin trupul Său, luat din pântecele Preasfintei Fecioare Maria și de la Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă fundamentul icoanei şi justificarea pictării celorlalte icoane.
Dacă iconograful se retrage fără să-și semneze numele pe icoană, o face pentru că icoana îl depășește pe cel care a lucrat-o. Este bine să evităm cumpărarea lumânărilor pe care sunt imprimate icoane, deoarece, odată consumate sau deteriorate, ajung să fie aruncate la gunoi, ceea ce nu este potrivit. Icoanele trebuie păstrate cu grijă și respect.
Scrierea numelor sfinților pe icoane este importantă, deoarece numele investește icoana cu o prezență. O icoană fără nume nu mai poate fi folosită și trebuie fie arsă cu evlavie, fie restaurată, la fel ca și calendarele bisericești, atunci când nu mai sunt necesare. În niciun caz aceste obiecte de cult nu trebuie aruncate la gunoi sau în locuri necurate, deoarece astfel riscăm să cădem, fără voie, în iconoclasm.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
