Am avut momente în viață când m-am dat cu capul de toți pereții pentru a înțelege anumite lucruri și nu am reușit. Câteva dintre aceste situații s-au transformat în mici complexe personale. Mă dau în vileag și notez aici câteva lucuri din domeniul culturii și artei pe care nu le-am înțeles.
- Școala Eleată (Parmenide, Zenon din Eleea) – grad de înțelegere estimat: 70%
- Rudolf Carnap și Cercul de la Viena – grad de înțelegere estimat: 50%
- Muzica dodecafonică (Schoenberg, Berg, Webern) – grad de înțelegere estimat: 30%
- Noul roman francez (Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor) – grad de înțelegere estimat: 40%
- Jacques Derrida și deconstrucția – grad de înțelegere estimat: 60%
- Jacques Lacan (inconștientul structurat lingvistic) – grad de înțelegere estimat: 70%
Aș putea continua cu alte zeci de exemple și, la limită, aș spune că nu am înțeles perfect, sunt sigur, nici Punguța cu doi bani. Am fost nevoit să mă mulțumesc cu ce am putut înțelege, însă m-am mângâiat cu ideea că devenind ziarist nu mai am nicio șansă să fiu om de cultură, așadar mi se pot ierta idiosincraziile și limitările.
Sunt și fenomene istorice și sociale pe care nu le-am putut înțelege.
- ”Les tricoteuses” din vremea Terorii – grad de înțelegere estimat: 0
- Holocaustul – grad de înțelegere estimat: 0
- Stalinismul – grad de înțelegere estimat: 0
Aș putea completa și această listă cu alte zeci de exemple.
Se pare că trăiesc în această perioadă un moment masiv de buimăceală, de efort zadarnic în sensul înțelegerii unui fenomen, ceea ce mă intrigă și mă epuizează. De câteva luni adorm încercând cu disperare să dărâm zidul care mă desparte de priceperea unor aspecte și nu reușesc. Transpir noaptea, mă trezesc de multe ori prost dispus, anxietat, tulburat peste măsură. Îmi scapă permanent ceva, pare că prind o idee, dar alunecă precum peștele prins cu mâna. Iată despre ce este vorba.
Pe Călin Georgescu, George Simion și Anamaria Gavrilă îi înțeleg perfect, pur și simplu vor puterea, iar pentru că în post-adevăr orice manipulare este permisă, acționează ca atare. Îi înțeleg, de asemenea, perfect pe adepții vulgari ai acestor oameni, pe cei care nu au pus niciodată preț pe analiză, pe gândirea critică, așadar pe oamenii simplii. Ei, mai ales, au tot dreptul să creadă că România putea fi guvernată mai bine, că li s-a furat din pâinea cea de toate zilele, că țara a avut și are resurse care, o dată valorificate în plan local, ar oferi prosperitate. Sunt mii de exemple, de-a lungul a 35 de ani, care dau dreptate celor care consideră că ar fi nevoie de o răsturnare de situație.
Criticile la adresa UE sunt și ele îndreptățite, pentru că de nenumărate ori Comisia Europeană s-a purtat ca un satrap, ne-a lovit peste față, ne-a umilit, iar comunicarea și explicațiile au fost aproape inexistente. Din servilism, din comoditate, din dorința de a-și păstra funcțiile, oficialii noștri au lăsat impresia, probabil corectă, că merg la Bruxelles cu căciula în mână, că le pupă condurii șefilor Europei. Până aici, înțeleg foarte bine reacția.
Ceea ce nu înțeleg absolut deloc, ceea ce mă blochează mental este faptul că o serie de intelectuali, o serie de ziariști, precum și o altă serie de oameni realizați, chiar îmbăgățiți, pot să susțină ca soluție pentru toate neajunsurile enumerate mai sus, plus altele, la care nu m-am referit, președinția unui Georgescu sau unui Simion, ori o guvernare AUR – POT – SOS. Dacă cei mulți au dreptul de a ajunge la concluzia că schimbarea poate înseamna să scăpăm de dracul și să ne dăm cu mumă-sa, oamenii care au cultură, au experiență, au gândire critică sunt de-a dreptul odioși atunci când clamează schimbarea hic et nunc.
O guvernare oricât de proastă e mai bună decât una de inspirație (înțelepciune, cum spunea mesia) rusească. Cât ar fi de compromise PSD și PNL, nu ai cum să îi preferi pe Simion și Gavrilă, asta dacă nu cumva ai înnebunit, ori ai primit bani de la forțe externe, ori pur și simplu ești marcat de ură.
Am pregătit, vreme de doi ani, o licență în psihopatologie și am discutat cu sute de pacienți de la Obregia. Dacă vreunul mi-ar fi spus despre copilul abia născut că nu vorbește fiindcă e înțelept, ori că Ștefan cel Mare vorbea prin telepatie, nu aș fi avut nicio scuză, ba chiar aș fi picat examenul, dacă nu îl consemnam ca fiind cel puțin discordant. Nici nu e însă nevoie să fii specialist pentru a observa că Georgescu vorbea în dodii, că nu ai cum să îl vrei președinte. Iar dacă adaugi și faptul că omul spunea clar, în cărțile lui, că urăște modernismul, că își dorește pentru România o organizare distributivistă, având ca bază nu industria, ci agricultura de familie, atunci a-l susține pe acest om devine ceva de neexplicat decât, poate, prin demența susținătorului.
Simion și Gavrilă au spus clar că folosesc alegerile pentru a-l aduce înapoi (turul doi, înapoi) pe Călin Georgescu, putinistul și delirantul care declară că nu mai vrea partide politice. Cum să nu spui stop, stat responabil ce ești, acestui atac la democrație?
Încerc zadarnic să îi înțeleg pe liderii de opinie care susțin georgismul, ba chiar o fac agresiv, mitocănește. Tot zadarnic încerc să găsesc resorturile pentru care milionari în euro, posesori de uriașe averi, investesc în susținătorii georgismului. Unii au făcut bani mulți pe când fiscul și legea puteau fi cumpărate și, probabil, au nostalgia acelei perioade. Despre toate acestea voi mai scrie, după 18 mai, fiindcă acum ceața e prea groasă.
Nu compar marile derapaje ale istoriei cu georgismul, Doamne ferește, doar spun că nu înțeleg cum un om cu pregătire universitară, onest și întreg la minte poate susține că viitorul acestei țări poate fi reprezentat de Georgescu și emulii săi.
Pot, mai degrabă să îl recitesc pe Carnap și să îi ascult din nou pe Schoenberg și Alban Berg doar așa, din masochism.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
