Postul este timpul duhovnicesc în care intensificăm rugăciunea şi prezenţa noastră la sfintele slujbe ce se oficiază în biserică. Cea mai importantă slujbă din cult este Sfânta Liturghie. În Sfântul și Marele Post, sâmbăta are un statut liturgic special.

Pogorârea la iad – calea spre Înălţare

Sâmbăta este ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a stat cu Trupul în mormânt, iar sufletul Său s-a coborât în iad. Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca temei mărturia Sfântului Apostol Petru, care precizează în prima sa epistolă că Hristos „a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18-19). Aici, iadul este înțeles ca un spaţiu întunecos, o stare spirituală de însingurare şi suferinţă a sufletului. Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra iadului și asupra morții a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10). De asemenea, în Faptele Apostolilor (2, 30-31), Sfântul Apostol Petru reia această profeție despre învierea lui Hristos: „Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori.”

Sâmbăta, ziua a șaptea, este ziua în care creaţia este recunoscută drept „bună foarte” și astfel este înțeleasă și în Vechiul Testament, un sens păstrat de Hristos Însuși și de Biserică. Conform învăţăturii creștine, sabatul, ziua creației, devine în Hristos ziua așteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea sabatului s-a petrecut în Sfânta și Marea Sâmbătă, când Iisus Hristos, „plinindu-Și toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt.

Încă din secolul al IV-lea, Biserica a stabilit ca în Postul Mare, de luni până vineri, să nu se săvârşească Sfânta Liturghie: „Nu se cuvine să aducem ofrandă pâine în timpul celor 40 de zile, decât numai în zilele de sâmbătă şi duminică”.

Postirea este desăvârşita nemâncare sau a mânca cineva o singură dată pe zi, la Ceasul al nouălea (aproximativ ora 3 p.m.), cu mâncare uscată, adică doar pâine şi apă. Dezlegarea postului constă în a gusta înainte de Ceasul al nouălea anumite alimente ușoare, precum smochine, stafide, măsline sau legume. De ce ajunare până la ceasul al nouălea din zi? După modelul sutașului Corneliu care postea înainte de a avea viziunea descrisă în Faptele Apostolilor 10, 30: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta și mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, și iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în fața mea. Știm despre acest om că era: „Cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa lui, care făcea multe milostenii poporului și se ruga lui Dumnezeu totdeauna. Și a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el și zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el și înfricoșându-se, a zis: Ce este, Doamne? Și îngerul i-a zis: Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu.” (Fapte 10, 2-4)

Sâmbetele din perioada Păresimilor

* Sâmbăta întâi este închinată pomenirii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, cunoscută și sub denumirea de Sâmbăta lui Toader. Această zi amintește de minunea colivelor, prin care Sfântul Teodor i-a salvat pe creștini de la închinarea la idoli.
* Sâmbetele a doua, a treia și a patra sunt dedicate pomenirii generale a adormiților, fiind prilej de rugăciune pentru cei trecuți la Domnul.
* Sâmbăta a cincea este închinată cinstirii speciale a Maicii Domnului prin celebrarea Acatistului Bunei Vestiri. Urmând, prin disciplina postului, ascultarea Fecioarei, ne vom bucura de prezența tainică a lui Hristos în noi (Ioan 14, 23).
* Sâmbăta a șasea face pomenirea Sfântului Lazăr, pe care Iisus l-a înviat a patra zi din morţi, prevestind astfel Învierea Sa și biruința asupra morții.
* Sâmbăta a șaptea (Sâmbăta Mare) este ziua în care Mântuitorul a stat cu Trupul în mormânt, iar Biserica o cinstește ca zi a odihnei Sale în așteptarea Învierii.

Dezlegarea la icre din Sâmbăta lui Lazăr

În această zi, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava prevede dezlegare la icre, dar nu la pește. Tipicul este cartea în care sunt prezentate normele referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an. În Sâmbăta lui Lazăr, spune: „la masă mâncăm fiertură cu untdelemn şi, dacă avem şi icre, atunci să se dea fiecăruia câte trei linguriţe şi să bea vin”. Noi credem și știm că în Biserica nimic nu se face fără rânduială și de aceea
această dezlegare simbolizează faptul că icrele nu sunt încă pești, ci doar o promisiune a ceea ce vor deveni, așa cum învierea lui Lazăr este o anticipare a Învierii de obște, adică învierea de la a Doua Venire. Dacă stăm la masă cu Domnul precum Lazăr, cade-se a ne strădui să devenim prietenii Lui și să fim chemați pe nume la Înviere. Stăm la masă cu Domnul, atunci când ne împărtășim în fața mesei altarului, atunci când ne rugăm la masă și mulțumim pentru hrană, atunci când hrănim un om neputincios. Lazăr din Betania a mai trăit 30 de ani după ce Mântuitorul l-a înviat. S-a refugiat departe de Ierusalim, împreună cu surorile lui, Marta și Maria, deoarece iudeii voiau să-l omoare: „Şi s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus.” (Ioan 12, 10-11)
Sf. Ap. Pavel și Sf. Ap. Varnava l-au hirotonit episcop al cetății Kition – Larnaca de azi, în Insula Cipru. Peștele, simbol al lui Hristos (ΙΧΘΥΣ – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul), este rezervat doar marilor sărbători închinate Domnului, cum sunt Floriile.

Sâmbăta – zi de comuniune și nădejde

Canoanele apostolice interzic postul sever în sâmbătă și duminică, cu excepția Sâmbetei celei Mari. În aceste zile, se săvârșesc Liturghii depline, precum Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În cadrul acestora, Biserica mărturisește unitatea credincioșilor din toate timpurile: „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Profetul Ieremia amintește, alături de obiceiul de a plânge după cei morți, și despre obiceiul și de a „frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere” și de a bea „cupa mângâierii” (Ieremia 16, 7). Îl vedem pe regele David şi pe poporul care era cu el, că au plâns şi s-au tânguit, şi au postit până seara după Saul şi după Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi 1, 12). Iubirea este temeiul rugăciunii dincolo de mormânt. Sufletele celor adormiți își continuă existența. Ei sunt într-o altă lume, în fața lui Dumnezeu, Cel Care vede totul și ascultă până și gândurile oamenilor. Sfânta Scriptură ne încuviințează de faptul că rugăciunile și milosteniile pentru cei adormiți sunt bine primite înaintea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Iuda Macabeul se roagă și aduce jertfă pentru iertarea  celor care muriseră în păcat, având nădejde că cei care muriseră vor învia (II Macabei 12, 39-45). E greu de crezut că cineva care își iubește cu adevărat mama sau tatăl, sau soțul sau soția, sau fiul sau fiica, sau pe cineva drag, mutați din această viață, poate considera că dragostea lui față de acea persoană dragă se oprește la marginea mormântului. E nefiresc să crezi că Dumnezeu, Care este iubire (I Ioan 4,8), nu va mai asculta rugăciunea izvorâtă dintr-o inimă îndurerată. În Noul Testament, Mântuitorul ascultă rugăciunea lui Iair și îi înviază fiica (Matei 9, 18-25; Marcu 5, 21-24); așadar ia aminte la rugăciunea celui viu pentru cel adormit. I se face milă de văduva din Nain și îi înviază fiul (Luca 7, 11-17). Surorile lui Lazăr îi trimit cuvânt Mântuitorului: „Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav” (Ioan 11,3), iar Marta, una dintre ele afirmă: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da” (Ioan 11, 21-22); iar Mântuitorul îl înviază pe Lazăr. Sâmbăta, ziua odihnei lui Hristos în mormânt, devine astfel o chemare la nădejde și pregătire pentru bucuria Învierii din ziua Duminicii.

Pr.Prof. Rafael Vintilă