Consecințele neascultării nu au întârziat să apară: „Glasul Tău l-am auzit în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facere 3, 10). Goliciunea nu era doar trupească, ci și duhovnicească: slava lui Dumnezeu, care le acoperea ființa, i-a părăsit. Adam și Eva au încercat să-și acopere goliciunea cu frunze de smochin (vegetal) – semn al nerezistenței, al lucrării fragile, superficiale. Însă Dumnezeu le-a făcut haine din piele (Facere 3, 21) – un moment care, în tâlcuirea Sfinților Părinți, este începutul unei pedagogii a mântuirii, în care omul învață, prin jertfă, să se pocăiască și să se întoarcă. „Au fost aceste veşminte din piei de animale sau au fost create precum spinii şi mărăcinii, care au apărut după ce fuseseră completate celelalte lucrări ale creaţiei?”, se întreabă Sfântul Efrem Sirul (Comentariu la Facere).
Sfânta Scriptură nu ne spune explicit cum au fost obținute aceste haine, dar Tradiția Bisericii vede aici începutul unui mod de viață în care jertfa, vărsarea sângelui, devine legată de păcat și de iertare. Nu este vorba de o cruzime, ci de o învățătură: că păcatul aduce moarte, iar viața poate fi restaurată doar prin jertfă. Sângele, în înțelegerea biblică, simbolizează viața (Levitic 17, 11). La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului“, arătând că în cadrul jertfei, pielea animalului avea un rol special. Ea era dăruită preotului pentru fabricarea veşmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. Prima moarte care a avut loc pe pământ, înainte de moartea lui Abel, pare să fi fost a unui animal, din care Dumnezeu a făcut haine pentru omul căzut – o prefigurare a jertfelor care vor urma, dar mai ales o umbră a Jertfei Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29). Dumnezeu a jerfit un animal pentru ca omul să nu moară îndată, iar din pielea acestuia i-a făcut veșminte. Adam, având rol de preot, avea responsabilitatea de a-i învăța pe fiii săi cum să aducă o jertfă plăcută. În această linie se vor așeza mai târziu jertfa lui Abel și toate jertfele Vechiului Testament, ca o pregătire pentru Jertfa desăvârșită a lui Hristos pe Cruce. Generațiile Vechiului Testament au primit această învățătură: că apropierea de Dumnezeu, în condițiile firii căzute, presupune jertfă de sânge, dar și ascultare și credință. Cain nu era îndreptățit să aducă o jertfă nepotrivită, sub pretextul că nu știa despre jertfa plăcută. El a ales să aducă roadele pământului (vegetal), dar nu din neștiință, ci din orgoliu: nu a vrut să ceară sprijinul fratelui său și nici să-i ofere din roadele sale în schimbul unei oi potrivite. Nu a dorit să colaboreze, ci a fost autosuficient.
Privirea lui Dumnezeu nu este niciodată absentă din viața omului; ea este continuă și neîntreruptă. Însă omul se poate înstrăina de această privire, atunci când, prin păcat și împietrire, nu mai rezonează cu întâlnirea ei. În relatarea biblică despre Cain și Abel, Scriptura spune: „Domnul a privit (căutat) spre Abel și spre darurile lui, iar spre Cain și spre darurile lui nu a privit (căutat)” (Facerea 4, 4-5). Verbul ebraic tradus prin „a privi către/spre” înseamnă pur și simplu „a privi”, fără a implica o respingere părtinitoare. Astfel, nu Dumnezeu l-a respins pe Cain, ci Cain nu a primit cu inimă curată privirea Domnului. Nu s-a simțit recunoscut nu pentru că i-ar fi fost refuzată recunoașterea, ci pentru că inima lui era stăpânită de invidie și răzvrătire. Harul nu lipsește, ci nu este primit.
După textul ebraic, Cain se mânie; Septuaginta traduce însă că se întristă. Biblia lui Anania urmează masoreticului: „s-a umplut Cain de mânie”. Putem spune că mânia aduce întristare, iar întristarea lumească poate naște mânie. Dumnezeu îi spune: „Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” După cum tâlcuiește și profesorul biblist, Alexandru Mihăilă, versetul este tradus mai fidel în ebraică: „Când faci bine, oare nu-ţi ridici (faţa)?” — cu referire la expresia anterioară „faţa i s-a posomorât”. Iar continuarea este și mai revelatoare: „Dacă nu faci binele, păcatul stă tolănit la ușă și dorința lui este către tine, dar tu îl vei stăpâni.” Aici nu este vorba despre o acțiune activă a păcatului („bate la ușă”), ci despre o stare de așteptare, o pândă: păcatul nu e în om, nu face parte din firea lui, ci stă la ușă. Domnul este Cel care bate la ușa sufletului, nu păcatul (Apocalipsa 3, 20).
Prima piedică în acceptarea jertfei a fost jertfitorul însuși. În ce privește jertfa lui Cain, Septuaginta aduce o nuanță semnificativă: „Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărțit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit?” – ceea ce ar sugera o încălcare voită a rânduielii jertfei (cf. Levitic 2, 14-15). Jertfa lui Core (Numeri 16, 15), jertfa lui Israel căzut (Isaia 1, 13) – toate sunt respinse nu pentru formă, ci pentru lipsa curăției inimii.
Sfântul Chiril al Alexandriei, comentând pedeapsa înșeptită pentru cel ce l-ar ucide pe Cain („ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi” – Facere 4, 15), vede în acest verset nu doar o protecție temporară, ci dezvăluirea unei căderi în șapte trepte a lui Cain. „Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflând de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă, ci s-a aprins de mânie. Al treilea: pisma neîmpăcată. Al patrulea: viclenia invitației – ‘să ieşim la câmp’. Al cincilea: crima nelegiuirii. Al șaselea: minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea: iluzia că poate scăpa de voia lui Dumnezeu.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Cain și Abel).
„Jertfa celor fărădelege este urâciune înaintea Domnului, iar rugăciunea celor drepţi este plăcerea Lui.” (Pilde 15, 8).
„Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.” (Evrei 11, 4).
Niciun cuvânt al Scripturii nu este întâmplător. Fiecare cuvânt are un rost, și fiecare rost are o adâncime.
Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. Abel îl prefigurează pe Hristos – Păstorul cel Bun. Este primul profet și primul martir: „Sângele tuturor proorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia… se va cere de la neamul acesta.” (Luca 11, 50-51).
Ce-i deosebește pe cei doi? Gândul cu care s-au apropiat de Dumnezeu. Și trândăvia voinței, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cei doi fii ai lui Adam deschid două căi fundamentale în istoria omenirii:
* Cain deschide calea celor care aleg răul, calea vrăjmașului, a pizmuirii și înstrăinării de Dumnezeu.
* Abel deschide calea celor care aleg binele, calea jertfei, a asemănării cu Hristos.
Raiul și iadul nu sunt două locuri separate, ci una și aceeași realitate: prezența lui Dumnezeu. Toți Îl vor vedea pe Dumnezeu, dar vederea aceasta va fi trăită diferit. Pentru cei care s-au curățit, Dumnezeu va fi Raiul. Pentru cei care nu s-au curățit, Dumnezeu va fi iadul. Iubirea Lui se va revărsa peste toți, dar va lucra diferit: pe cei curați îi va lumina și odihni; pe cei întunecați îi va arde și chinui. Iubirea lui Dumnezeu, lumina necreată, este aceeași, dar modul în care omul o primește depinde de starea inimii lui.
În viața veșnică, păcătoșii nu vor percepe iubirea lui Dumnezeu ca lumină, ci ca foc mistuitor. Iadul nu este absența lui Dumnezeu, ci prezența Lui percepută ca judecată, din cauza necurăției sufletului.
Noi, cum primim Privirea lui Dumnezeu? Să ne întâlnim cu privirea Sa prin icoana Mântuitorului, să ne lăsăm atinși și vindecați!
Pr. Prof. Rafael Vintilă
