În lume există țări bogate, dar această bogăție nu a adus nici liniște, nici bucurie lăuntrică. Unele dintre aceste națiuni, considerate etaloane ale prosperității materiale, ocupă primele locuri în statistici privind sinuciderea, depresia și consumul de droguri. Oamenii, deși aparent împliniți, rămân goi sufletește. Cea mai mare bogăție pe care o poate dobândi omul nu este aurul, ci harul. Această înțelegere profundă străbate întreaga Sfântă Scriptură, dar mai ales Cartea Apocalipsei, acolo unde se descoperă apogeul: slava lui Dumnezeu și chemarea omului de a intra în ea. Apocalipsa este termenul care înseamnă „descoperire” și face parte din canonul Noului Testament, fiind o carte inspirată. Autorul ei este Sfântul Ioan Evanghelistul, „ucenicul iubit” al Domnului și scriitorul celei de-a patra Evanghelii. Cartea a fost scrisă în jurul anilor 95–96 d.Hr., în timpul exilului Sfântului Ioan pe insula Patmos, sub împăratul Domițian, potrivit mărturiei istoricului Eusebiu de Cezareea.
Când simțim că și noi ne aflăm pe insula izolării, fiind creștini, experimentăm tot felul de suferințe și lovituri și ne punem întrebarea: „Unde e Domnul?” De la primul verset, conținutul este limpede: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă…” (Apocalipsa 1, 1). Evenimentul central care dă tonul întregii cărți este vedenia pe care o are Sfântul Ioan în ziua Duminicii: „Fost-am în duh în zi de Duminică…” (Apocalipsa 1, 10). Această zi nu este aleasă întâmplător; este Ziua Învierii, Ziua Domnului. Pe temelia acestei experiențe duhovnicești, Biserica va alcătui tipicul Dumnezeieștii Liturghii. Liturghia pe care o săvârșim nu este altceva decât o arătare a lui Hristos în slava dumnezeirii Sale, venind dinspre Răsărit, precum fulgerul ce străbate cerul.
Deși Apocalipsa este o carte inspirată, în cultul liturgic ortodox nu se citește din ea. De ce? Pentru că este plină de imagini abisale și adesea tâlcuită greșit, mai ales în confesiunile neoprotestante. „Nicio prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 20-21). Este neapărat necesar ca, citind Scriptura, să-i citim și pe Sfinții Părinți ai Bisericii. Duhul Sfânt a rostit Sfânta Scriptură și numai Duhul poate s-o tâlcuiască. Numai rugându-ne ziua și noaptea, Tatăl nostru cel din ceruri „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” (Luca 2, 13). Biserica nu tace în mod absolut, ci primește cu evlavie descoperirea, lăsând ca Duhul Sfânt să lumineze inimile celor care cercetează cu rugăciune și binecuvântare.
Apocalipsa ne descoperă că adevăratul nostru Împărat domnește, chiar și atunci când lumea pare stăpânită de haos. În cele din urmă, El va birui tot răul, iar cei credincioși vor intra în cerul nou și pământul nou, unde vor trăi veșnic în prezența Sa: „Cel ce biruiește va fi astfel îmbrăcat în veșminte albe și nu voi șterge deloc numele lui din Cartea Vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3, 5). Această descoperire începe cu vedenia tronului ceresc: „Iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva…” (Apocalipsa 4, 2). Cel ce șade pe tron este învăluit în lumină și taină – i se descrie strălucirea dumnezeiască, asemănată cu piatra de iasp și de sardiu. Curcubeul ca smaraldul arată armonia dintre dreptatea și mila lui Dumnezeu și este semn al legământului din vremea lui Noe (cf. Facere 9, 13). Cei 24 de bătrâni din jurul tronului, îmbrăcați în haine albe și cu cununi de aur, arată plenitudinea Bisericii – cele 12 seminții ale lui Israel și cei 12 martori – unită în slava cerească. Este vorba despre cei 12 Patriarhi ai Vechiului Legământ și cei 12 Apostoli ai Noului Legământ.
Tronul este înconjurat de patru ființe pline de ochi. Aceste ființe cântă neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine!” (Apocalipsa 4, 8). Această cântare este ecoul Liturghiei cerești, care continuă neîncetat în slava lui Dumnezeu, dincolo de timp. Iar ceea ce face Biserica în fiecare Duminică este participarea vie la această închinare. Biserica are două aspecte: unul văzut și unul nevăzut. Nu este corect să o împărțim – precum în teologia apuseană – în „Biserică luptătoare” și „Biserică triumfătoare”. Biserica este Trupul lui Hristos şi, pentru că unul este Trupul, una este şi Biserica. Biserica are două ipostaze: așa cum Hristos are două firi, pământească (umană) și cerească (divină), unite în El nedespărțit, neamestecat și neschimbat. Creștinii de pe pământ, prin participarea în harul lui Hristos, sunt deja părtași biruinței Lui. Harul este o singură energie, o singură lucrare a lui Dumnezeu care se distribuie fiecăruia după receptivitate. Mântuirea este un proces care începe la Botez și se desăvârșește în Ziua de Apoi, prin Înviere – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Onisifor. Fiind trecut în veșnicie, apostolul Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru ucenicul Onisifor, „în ziua aceea”. Nimeni, cât timp viețuiește pe pământ, nu poate ști dacă se va mântui sau nu. Acest lucru doar Dumnezeu îl știe: „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 19). Noi putem doar să ne cercetăm dacă mergem sau nu pe calea care duce către Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă agricultorul, la vremea semănatului, aruncă în țarina lui sămânța cea bună, poate să nădăjduiască, cu folos, că la vremea secerișului va culege roade. De altfel, cu ce bine te-ai putea mândri, când nimic nu este al tău? Căci „cine te deosebește pe tine? Și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). În inconștientul nostru există frici, simboluri, forțe arhetipale – iar Apocalipsa le exprimă și le transfigurează. Acolo, fiecare rugăciune se preface în tămâie curată, iar fiecare biruință asupra credinței este o cântare nouă pentru Mielul lui Dumnezeu. „Dumnezeu va șterge orice lacrimă…” (Apocalipsa 7, 17).
Mântuitorul Hristos ne-a învățat să ne rugăm „să vie Împărăția” (Matei 6, 10), iar noi rostim zilnic aceste cuvinte în rugăciunea „Tatăl nostru”, fără a înțelege profund sensul lor: acela de a dori sfârșitul acestei lumi și intrarea în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu. Apocalipsa se încheie cu cuvintele „Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Adevărații creștini nu trebuie să se teamă de aceste cuvinte. Apostolul leagă taina izbăvirii noastre de viața veșnică în Împărăția Cerurilor, întărind că, fără aceasta, credința noastră ar fi zadarnică: „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Și dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră.” (I Corinteni 15, 14-19).
În limba greacă, ca și în limba română, sunt cuvinte diferite pentru a arăta la ceva “nou” sau ceva “înnoit”. „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31; II Petru 3, 13). Este păcat să credem că Dumnezeu va distruge definitiv zidirea Lui pe care a făcut-o cu mâinile Sale şi a zis „că este foarte bună”. Sfinţii Părinţi au hotărât şi ei că „cine va zice că la sfârşitul lumii va fi distrus desăvârşit pământul şi universul – care este zidirea lui Dumnezeu – să fie anatema!” ne spune Sfântul Cleopa Ilie. Universul, se va curăţi, după care „va fi un cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1).
Pr. Prof. Rafael Vintilă
