Cea mai mare greșeală, una care ne-ar afecta pentru cel puțin o generație, ar fi să alegem un președinte autointitulat suveranist care să adopte o atitudine slugarnică față de administrația Trump și semeață față de Comisia Europeană. Nu îmi fac iluzii că electoratul îmbățoșat înțelege această idee, mai ales că el este compus din oameni fără ocupație (44 %) și din mediul rural (58%). În schimb, mă aștept ca oamenii inteligenți, care pot înțelege ce este un sistem (indiferent de forma sa materială) să vină la vot și să corecteze eroarea pe care ”poporul” riscă să o comită.
Cu chipul lui isteț de oaie creață, vorba poetului, George Simion simte nevoia să îl apere pe Trump și să înjure Comisia Europeană, dând ca sigur faptul că ”dacă vom înțelege America, vom merge mai departe”. Și dacă nu o vom înțelege, ce vom face, ne paște falimentul continental? Ce să vezi, chiar asta crede ”economistul” Simion: ”Dacă o vom sfida, ne vom trezi singuri și falimentați într-o lume care nu mai are răbdare cu experimentele birocratice de la Bruxelles”. Carevasăzică, nu Trump face experimente care prăbușesc bursele, ci Europa.
Aș vrea să precizez de la început că nu îmi permit să critic măsurile luate de administrația SUA, însă nici nu împărtășesc opinia că economia ar fi știință, una pe care ar stăpâni-o George Simion. Nefiind știință, economia nu e stăpânită de nimeni. Înainte de a-mi adresa o înjurătură, vă rog să acceptați că împărtășesc ideea lui John Kenneth Galbraith, care obișnuia să spună, știind foarte bine ce efect are o asemenea axiomă ieșită din gura lui, că economia nu este o știință. Dacă ar fi fost, continuă el, atunci toți economiștii ar fi astăzi bogați, întrucât ar cunoaște dinainte evoluția piețelor. E același raționament ca în cazul metodelor de ghicit: dacă ghicitorii ar putea prezice viitorul, atunci nu ar mai trudi vânzându-și talentul pe câțiva bănuți, cum frumos formula un jurnalist.
Ca să fiu mai clar, economia este o știință în măsura în care și psihologia socială ar fi știință, ceea ce e simplu de înțeles. Dacă poți să prevezi comportamentul grupurilor mari, până la nivelul națiunilor și chiar mai mari, până la nivelul populației pământești, atunci poți găsi paradigme economice, iar dacă nu, nu. Până în prezent, atât psihologia socială, cât și economia seamănă mult cu meteorologia, nici nu știi când bate din aripi un fluture în Japonia și se declanșează o furtună la New York. Sunt astfel de acord cu Hanna C. Norberg, un economist suedez, fondator al TradeEconomista.com, consultant independent la numeroase guverne și organizații internaționale, care spune: „Se pare că singura strategie din spatele politicii comerciale a actualei administrații americane este haosul și afirmarea puterii. Deși aceasta poate fi o abordare eficientă de negociere în alte contexte, în comerțul global, unde lanțurile de aprovizionare sunt complexe și construite pe termen lung, incertitudinea pe care o creează această strategie este extrem de distructivă. Poate chiar mai dăunătoare decât tarifele în sine”. Pentru că sunt puțini ”suveraniștii” care mă citesc (dar foarte agresivi) nu are rost să mai insist pe faptul că această doamnă își începe expunerea cu sintagma ”se pare”.
Pe sistemul economic mondial poți pune șaua, ca la rodeo, doar dacă iei în calcul și riscul de a-ți rupe coloana vertebrală, iar comparația mea cu sistemul meteorologic stă în picioare. Marocul se confruntă de șase ani consecutiv cu secete severe, un fenomen care a pus la grea încercare resursele de apă ale țării. În acest context, autoritățile marocane au reluat, în 2023, un program național amplu de ploaie artificială, intitulat Al Ghaith. Programul datează din 1984 și vizează însămânțarea norilor în 20 de regiuni, cu scopul de a crește precipitațiile în zonele afectate cu până la 15%. Tehnologia utilizată nu este nouă, însă complexitatea acestui tip de intervenție în mediul natural ridică îngrijorări în rândul experților. Efectele pot fi imprevizibile: ploile torențiale în zone care nu sunt obișnuite cu astfel de precipitații pot duce la inundații și eroziune a solului, iar alterarea umidității relative poate provoca secete în alte regiuni. Astfel, însămânțarea norilor reprezintă un risc major, întrucât consecințele acestui proces sunt greu de prevăzut, scria impolitics.ro, în urmă cu un an. Cred că politica economică a lui Trump seamănă cu programul anti-secetă marocan, cu adăugirea că, în cele din urmă, Spania poate pune și ea la punct un program care să provoace și mai multă secetă în Magreb.
Aș adăuga și lipsa bunului simț în strategia trumpistă. Marea Britanie trebuie să permită intrarea pe piețele britanice a cărnii de pui spălate cu clor din SUA dacă dorește să fie scutită de tarifele drastice, a spus Trump, potrivit The Independent. M-aș bucura ca România să fie scutită de asemenea umilințe. Pericolul este mare, fiindcă ”suveranistul” britanic Nigel Farage a recunoscut că ar permite ca puiul american spălat cu clor să fie vândut în Regatul Unit ca parte a unui acord de liber schimb cu SUA. „Un acord comercial cu SUA ar fi devastator pentru agricultura britanică, securitatea alimentară, sănătatea publică, bunăstarea animalelor și mediul înconjurător”, a ripostat cineva cu scaun la cap și coloană vertebrală.
Poate că ideea cu ”Ziua eliberării” să îi reușească lui Trump, dar există riscul să fie la fel de valabilă precum aceea că va opri războiul din Ucraina în 24 de ore. În acest context, mă bucur că guvernarea PSD – PNL, chiar și fostul președinte Iohannis, precum și interimarul Bolojan au manifestat prudență și echilibru în disputa SUA – UE. Pentru România, această strategie e pur și simplu de aur și trebuie să ne apărăm de extremiștii care ar înclina brusc balanța.
Nu vreau să mă cert cu nimeni, nici să influențez electorate, vreau doar să le spun celor care înțeleg ce se întâmplă că e neapărat nevoie să iasă la vot.
Fiindcă nu există nimeni mai slugarnic decât suveranistul român.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
