Noul Testament Interconfesional din 2009 spune:
„Omul acela să nu creadă că va primi ceva de la Domnul, căci este om cu sufletul împărțit, nestatornic în toate căile lui” (Iacov 1, 7-8).
Creștinismul este o religie ancorată în istorie și geografie. În centrul său se află un set de evenimente, petrecute într-un timp și spațiu concret. Nu este posibil să relativizăm adevărul și să afirmăm că religia creștină este ceea ce alege fiecare să fie.
Este esențial să ne alegem cu discernământ persoanele care ne înconjoară, pentru a nu ne lăsa atrași în cercuri fără rost, care ne slăbesc puterea duhovnicească.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă astfel să alegem:
„Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4, 8). Alegeți cu grijă ceea ce vă însuflețește, căci ceea ce hrănește sufletul vă modelează și trăirea. Alegeți bine inclusiv persoanele cărora le încredințați timpul și afecțiunea, pentru că și ele devin oglinzi ale sinelui vostru.
Ortodoxia nu este legată exclusiv de o anumită parte a Europei și nu împarte continentul în „țări ortodoxe” și „țări neortodoxe”. Biserica lui Hristos este mai presus de hotarele politice, căci ea este universală – așa cum mărturisește și Sfântul Irineu de Lyon: „Biserica este răspândită în toată lumea”. Adevărata comuniune în Hristos nu ține cont de națiuni, ci de inimile unite prin harul Duhului Sfânt. Creștinii devin uniţi şi între ei prin împărtăşirea din acelaşi Hristos: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh“, așa glăsuieşte preotul în rugăciunea Liturghiei. De aceea, este o datorie, izvorâtă din credința noastră în Domnul, să ne unim glasurile și să mărturisim lumii întregi chemarea la iertare și bunăvoire între toți oamenii. Această chemare nu este o simplă emoție trecătoare, ci o priveghere continuă în vindecare și transfigurare.
Orice dreptcredincios, fie bărbat sau femeie, încă din fragedă pruncie – începând cu vârsta de 6, 7 sau 8 ani – dacă își simte cugetul împovărat și dorește luminare sufletească, trebuie să se apropie cu nădejde de Taina Pocăinței. Așa cum Fericitul Augustin afirma cu realism și delicatețe duhovnicească: „Păcatul săvârșit de un catehumen se spală prin Botez, iar cel făcut de un botezat se lecuiește prin pocăință” (De adulterinis coniugiis, II, 16). Iar Sfântul Apostol Petru avertizează cu durere: cel care, după ce s-a curățit, se întoarce iarăși la păcate grele, este asemenea „câinelui care se întoarce la vărsătura sa” și „porcului spălat care se tăvălește din nou în mocirlă” (II Petru 2, 22).
Această călătorie a pocăinței este un proces continuu de maturizare duhovnicească. Cercetarea cugetului nu este o destinație, ci o mișcare lăuntrică neîncetată spre și în Hristos. De fapt, transformarea autentică presupune o confruntare cu sinele, o identificare a propriilor blocaje, dar și un efort activ de reconstrucție interioară. Atingerea de Hristos, astăzi, se face prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său și prin punerea mâinii preotului în Taina Mărturisirii.
Părintele Nicodim Măndiță, duhovnicul de la Agapia și misionar al neamului românesc, sublinia importanța unei relații stabile cu un duhovnic, care să cunoască viața sufletească a creștinului și să-l poată călăuzi: „Doar în cazuri de mare trebuință ar putea avea și un al doilea duhovnic, cu condiția ca acesta să-l ajute pe primul în lucrarea de călăuzire duhovnicească – așa cum fiecare om are doar o mamă și un tată.” Rătăcirea de la un duhovnic la altul, din sat în oraș, din mănăstire în schit, aduce confuzie și neîmplinire. Instabilitatea relațională generează tulburări ale atașamentului și o permanentă neliniște afectivă.
Ucenicii Domnului, înainte de a deveni Apostolii Săi, au trecut prin momente de teamă, de neînțelegere, de îndoială. Hristos însă nu i-a lepădat, ci i-a învățat, i-a mustrat și i-a luminat.
Dumnezeu nu Se sperie de întrebările noastre. Dimpotrivă, El le primește ca pe începutul unui dialog. Poate te-ai întrebat: „De ce îmi este atât de greu să mă schimb? De ce pare atât de anevoios drumul spre maturizarea duhovnicească?” Fiecare transformare profundă presupune confruntarea cu rezistențe interioare și cu atașamente inconștiente. În limbaj teologic, numim acestea „idolii ascunși” ai sufletului. Idolatria nu înseamnă doar o simplă abatere morală; ea este o fixare profundă a sufletului pe altceva decât Dumnezeu. Acolo unde ne investim timpul, promisiunile, banii și dorințele, acolo ne este, de fapt, dumnezeul nostru. „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21).
Dacă scoatem un idol din inimă, dar nu așezăm în loc iubirea lui Hristos, acel idol va reveni, cu rădăcini și mai adânci. Apostolul Pavel ne îndeamnă limpede: „Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde se află Hristos” (Coloseni 3, 1).
Cât timp sufletul trăiește în acest trup, încă mai poate găsi mângâiere: poate mânca, poate dormi, poate petrece și se poate bucura alături de mulți oameni. Dar în clipa în care se va despărți de trup, va rămâne singur cu cele ce le-a strâns în el: cu patimile sau cu virtuțile. Acestea îl vor chinui sau îl vor lumina, îl vor osândi sau îl vor binecuvânta, după cum a trăit. Dacă a viețuit în robia patimilor, sufletul va fi sfâșiat de ele și nu va mai putea nici măcar să-și aducă aminte de Dumnezeu. Așa cum spune Psalmistul: „Sufletul meu n-a vrut să se mângâie. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am cutremurat; gândit-am și a slăbit duhul meu” (Psalmul 76, 3-4).
Vrei un exemplu? Imaginează-ți un om singur, închis într-o cameră întunecoasă. Fără cuvinte, fără rugăciune, fără amintirea lui Dumnezeu. În acel întuneric, sufletul va simți puterea necruțătoare a patimilor. Iar dacă acest lucru e posibil chiar în viața pământească, cât mai greu va fi în veșnicie, când sufletul se va despărți de trup și va rămâne cu ceea ce a dorit: cu lumina sau cu întunericul.
Sufletele nestatornice doresc viața din Rai, dar fără a muri față de iad. Aceasta este înșelarea vremurilor noastre, pe care o răspândesc învățătorii mincinoși: că ai putea trăi cu Hristos fără să-ți răstignești firea cea veche. Dar Sfântul Apostol Pavel a văzut limpede această luptă lăuntrică: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” (Romani 7, 18-19)
Cel care își pune nădejdea doar în cele trecătoare devine, fără să-și dea seama, o fărâmă în vastul pustiu al morții sufletești. De aceea, Apostolul ne avertizează: „Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică” (I Timotei 6, 17-19).
Nici nu poți spune „prieten” celui nestatornic, nici „frate”, nici „apostol”, nici „mărturisitor”. Căci omul nestatornic este asemenea unei corăbii fără pânze, purtată de valuri oricărei învățături.
Nu e de mirare, așadar, că Sfântul Apostol Petru îi numește pe acești nestatornici „nelegiuiți”, căci ei nu doar că se abată singuri de la adevăr, ci caută să atragă și pe alții în rătăcirea lor. Ferindu-vă de aceștia, să nu mergeți pe calea lor, nici să-i primiți în ale voastre, pentru că ei nu fac altceva decât să-și arate „multa lor știință”, golită însă de Duh. Și unde nu este Duhul lui Dumnezeu, acolo este rătăcire.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
