De sute de ani, în fiecare Sâmbătă Mare, spre seară, când soarele începe să apună, Sfânta Lumină coboară în mod minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Patriarhul Ierusalimului intră singur în Mormântul Sfânt, dar numai după ce este atent verificat de autorități evreiești și musulmane, care confirmă absența oricărei surse de foc. Pentru a înțelege mai bine această minune unică în lume, fiecare dintre noi ar trebui să citească volumul „Sfânta Lumină – 85 de mărturii istorice”, o carte ce adună dovezi și mărturii autentice de-a lungul veacurilor, care întăresc credința în puterea și adevărul Învierii lui Hristos.
În Vinerea Mare, Iisus Hristos a devenit Mielul cel Sfânt, fără de păcat, adus ca jertfă pentru mântuirea noastră, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). În Sfânta și Marea Sâmbătă, Biserica prăznuiește coborârea Mântuitorului la iad. Este o zi a tăcerii dumnezeiești și a așteptării biruinței. Se slujește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, împodobită cu citiri din Psalmi, profeții și binecuvântările Învierii, care amintesc despre „Prima Înviere”, a lui Adam, și despre biruința lui Hristos asupra morții.
După moartea Sa trupească, Hristos, cu sufletul unit cu dumnezeirea, a coborât la iad pentru a-i elibera pe cei care așteptau mântuirea: „Ci S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului” (Efeseni 4, 9)
și „Şi morţilor S-a binevestit” (I Petru 4, 6).
Biserica mărturisește în cântările sale acest adevăr în rugăciunea care spune:
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce ești necuprins.” Dacă trupul Său ar fi rămas în mormânt și nu ar fi înviat, moartea ar fi avut biruință, iar cuvintele Sfântului Apostol Pavel ar fi fost zadarnice: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (I Corinteni 15, 14).
Dar Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat – iar Dumnezeu nu poate fi ținut de moarte: „Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea” (Faptele Apostolilor 2, 24). Această coborâre la iad este și împlinirea cuvintelor Sale profetice: „Căci precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți” (Matei 12, 40). Sfântul Apostol Pavel ne arată că toate acestea s-au petrecut la „plinirea vremii”: „Ca, la plinirea vremii, toate să le unească întru Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1, 10). Această „plinire” a presupus: pregătirea unui cadru istoric favorabil propovăduirii (Imperiul Roman), conștientizarea neputinței omului în fața păcatului, dar și nașterea celor care aveau să joace un rol fundamental în istoria mântuirii – între care Maica Domnului. În Facerea 3, 24, citim că Dumnezeu a pus heruvimi să păzească calea către pomul vieții, închizând astfel Raiul pentru om. Aceasta ne arată că, după cădere, omul nu mai putea accede la Împărăția lui Dumnezeu fără ajutorul Său. Însă Hristos – Noul Adam – vine să deschidă porțile Raiului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43), spune El tâlharului de pe cruce. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin El: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Pentru cei necredincioși, iadul este un loc al despărțirii de Dumnezeu. Pentru cei drepți din vechime, era un loc de așteptare plin de nădejde – iar coborârea lui Hristos a fost pentru ei lumină și mântuire. În Pilda Samariteanului milostiv (Luca 10, 30-37), vedem o imagine tainică a lucrării lui Hristos. Omul căzut între tâlhari este umanitatea rănită de păcat. Preotul și levitul nu-l pot salva – simbolizând neputința Legii aplicate fără Duh. Dar străinul – Samariteanul – este Hristos, Cel care Se oprește, îl ridică și-l duce la han. Hanul este Biserica, locul în care sufletul rănit găsește vindecare, hrană, părtășie, adăpost și mângâiere. Așa cum oaia nu poate supraviețui în afara staulului mult timp, așa cum bobul nu poate rodi în afara spicului, tot astfel nici creștinul nu poate trăi departe de Biserică. „Şi stăruiau în învățătura apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). De aceea, este esențial ca fiecare creștin care L-a primit pe Hristos în inimă să fie parte vie a unei comunități, unde se trăiește prezența reală a Domnului: „Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Calătorule, ești rănit, obosit, cu sufletul apăsat? Lasă-te dus de Domnul la hanul Său – Biserica – unde vei găsi vindecare și mângâiere. Să prețuim darul acesta și să păstrăm o atitudine de cinstire față de Casa lui Dumnezeu, care este „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).
Satana a crezut că, odată coborât la iad, va putea să-L țină întemnițat pe Hristos, dar s-a înșelat amarnic. Iadul nu-L poate reține pe Cel în care nu s-a găsit niciun păcat. Fiind fără de păcat și plin de dumnezeire, Hristos a sfărâmat zăvoarele iadului și a eliberat sufletele celor drepți. „Unde-ți este moarte, boldul? Unde-ți este iadule, biruința?” (I Corinteni 15, 55).
Recomand cu căldură și cartea „Drumul spre Înviere. De la Sâmbăta lui Lazăr la Sâmbăta Mare” – un dialog plin de lumină între Pr. Florin Ciprian Petre și Preasfințitul Damaschin Dorneanul. Volumul ne poartă, cu sensibilitate duhovnicească și rigoare teologică, prin săptămâna premergătoare Învierii Domnului, ajutându-ne să înțelegem mai adânc sensul fiecărei zile și trăirea tainică a Paștelui.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
