Pe Cruce, în ceasul culminant al Jertfei Sale, Mântuitorul rostește un singur cuvânt: τετέλεσται (tetelestai), redat în limba română prin expresia solemnă: „Săvârșitu-s-a”.
Forma grecească τετέλεσται, la perfect pasiv indicativ, exprimă o acțiune săvârșită în trecut, cu efecte permanente în prezent. Ea nu desemnează simpla încheiere a unei suferințe fizice, ci proclamă în mod solemn: „Lucrarea pe care Mi-a încredințat-o Tatăl a fost împlinită” (cf. Ioan 17, 4).
Acest termen era bine cunoscut în lumea greco-romană a secolului I, purtând o bogăție de sensuri teologice și culturale:
1. În sfera comercială:
În actele de cancelarie și pe chitanțele comerciale, τετέλεσται (tetelestai) era înscris pentru a indica faptul că o datorie fusese achitată integral. Astfel, în limbajul economic al vremii, telestai însemna: „plătit pe deplin”. Prin Jertfa Sa, Hristos a șters „zapisul păcatelor noastre” (cf. Coloseni 2, 14), El este „răscumpărarea noastră” (cf. Romani 3, 24).
2. În sfera militară:
Soldații utilizau cuvântul τετέλεσται (tetelestai) atunci când o misiune fusese dusă la bun sfârșit. Era o formulare a datoriei împlinite, a misiunii încheiate cu fidelitate.
Hristos, „Arhistrategul” mântuirii noastre, nu a biruit prin sabie, ci prin cruce, prin ascultarea deplină față de voia Tatălui (cf. Filipeni 2, 8). Crucea devine astfel stindardul biruinței.
3. În cultul templului:
Preoții templului rosteau τετέλεσται (tetelestai) atunci când aduceau o jertfă fără cusur, recunoscând că animalul era „desăvârșit” și vrednic de a fi oferit lui Dumnezeu (cf. Levitic 22, 21).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), aducându-Se pe Sine jertfă curată, vie și bineplăcută Tatălui (cf. Romani 12, 1). Această jertfă, o dată pentru totdeauna (cf. Evrei 10), împlinește toate jertfele Vechiului Legământ.
Creștinismul stă sau cade împreună cu Învierea lui Hristos. Acest adevăr îl afirmă limpede Sfântul Apostol Pavel: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este, deci, propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Corinteni 15, 14). Dacă Hristos nu a înviat, atunci El rămâne o figură a trecutului, un mort venerat, dar lipsit de puterea vie a unei prezențe actuale. În acest caz, suntem cu adevărat singuri în lume, fără Mântuitor.
Dar Învierea Domnului nu este o simplă reanimare sau resuscitare. Nu este vorba despre revenirea la o viață biologică obișnuită, ci despre o transfigurare a firii omenești. Trupul înviat al lui Hristos nu este supus legilor morții și ale stricăciunii. Învierea Sa este un salt, începutul unei lucrări noi.
Toate celelalte învieri relatate în Scriptură – precum fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair sau Lazăr – sunt, de fapt, întoarceri provizorii la viața aceasta, urmate, în cele din urmă, de moarte. Însă despre Hristos, Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos, înviat din morți, nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9).
Cu toate acestea, Evangheliile ne arată că, în fața acestui eveniment copleșitor, oamenii au reacționat cu reticență. Nimeni nu aștepta, cu adevărat, Învierea. Sfânta Maria Magdalena, de pildă, când descoperă mormântul gol, nu presupune că El a înviat, ci crede că trupul a fost luat și mutat altundeva (cf. Ioan 20, 1-13).
Și totuși, mărturiile despre Înviere sunt numeroase și timpurii. Nu ne sprijinim pe cuvântul unui singur om. Sfântul Apostol Pavel oferă o listă amplă de martori ai Învierii: „S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece; după aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată… apoi lui Iacov, apoi tuturor apostolilor” (1 Corinteni 15, 5-7).
Vestea Învierii a fost proclamată foarte curând după evenimentul în sine – prea devreme pentru a fi vorba despre o elaborare mitologică. Primele epistole ale Noului Testament au fost scrise la maxim două-trei decenii după eveniment, dar propovăduirea a început imediat. În plus, autenticitatea mărturiilor este susținută de caracterul lor sincer și lipsit de cosmetizare: nu se încearcă armonizarea forțată a detaliilor și nici nu sunt ascunse aspectele sensibile.
Dimpotrivă, evangheliștii consemnează tocmai acele elemente care, în logica umană, ar putea fi considerate stânjenitoare: faptul că femeile sunt primele martore ale Învierii – deși, în contextul juridic iudaic, mărturia femeilor nu era admisă, sau faptul că doi membri ai Sinedriului, Iosif din Arimateea și Nicodim, se ocupă de înmormântarea lui Hristos. Toate acestea arată nu doar sinceritatea martorilor, ci și tăria convingerii lor.
Învierea lui Hristos ne descoperă, totodată, că trupul contează. Nu ne îndreptăm spre o eliberare spirituală în care trupul ar fi disprețuit, ci spre o îndumnezeire a întregii ființe. De acum, perspectiva noastră ultimă este viața, nu moartea; lumina, nu întunericul. Putem rosti cu încredere și nădejde mărturisirea de credință în fiecare liturghie: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”
Chiar dacă învierea trupului este o realitate viitoare, Noul Testament ne arată că suntem chemați să trăim încă de pe acum această viață nouă, în Hristos. „Deși eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos și ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună întru cele cerești, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 5-6; cf. Coloseni 2, 12).
Această viață nouă se naște din întâlnirea personală cu Hristos Cel Înviat, întâlnire posibilă doar prin credință. Apostolul Toma a avut parte de o întâlnire directă cu Domnul Înviat, dar noi suntem fericiți de către Însuși Hristos: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Iar Sfântul Apostol Ioan adaugă cu tărie: „Pentru ca, crezând, viață să aveți în Numele Lui” (Ioan 20, 31). El este cu noi acum, acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele Său, unde se ascultă Sfânta Scriptură, unde se înalță rugăciuni și se frânge Pâinea Vieții.
Cuvintele Domnului, rostite în Evanghelia după Ioan 6, 56, sunt traduse astfel în limba română: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.”
Verbele „mănâncă” și „bea” din textul grecesc original – τρώγων și πίνων – sunt la prezentul continuu, exprimând acțiuni permanente, repetitive, nu un gest izolat.
Prin urmare, o traducere literală ar fi: „Cel care mănâncă în mod continuu…”, „Cel care bea în mod continuu…” – adică nu cel ce s-a împărtășit o dată pe an, ci cel care trăiește în comuniune cu Hristos în mod statornic pe tot parcursul anului bisericesc: „Mâncătorul trupului Meu și băutorul sângelui Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.”
Așa cum nu numim „tăietor de lemne” pe cel ce a folosit toporișca o singură dată pe an, ci pe cel care practică această activitate în mod constant, tot astfel nu numim „zugrav” pe cel care a vopsit un singur perete, nici „scriitor” pe cel care a așternut câteva rânduri întâmplător. La fel, „mâncătorul” și „băutorul” sunt cei care se mărturisesc și se împărtășesc continuu cu Trupul și Sângele Domnului, trăind în comuniune vie cu Hristos.
Această împărtășire nu este doar gest ritual-ezoteric, ci vocație a unei vieți întregi. După cum rostim la Sfânta Liturghie: „Toată viața noastră doar lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” A rămâne întru Hristos, iar Hristos să rămână întru noi.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
