A lua Sfânta Scriptură și a nega Biserica tradițională este asemenea gestului de a lua zestrea și a arunca mireasa. Scriptura nu a căzut din cer, gata legată între coperți, ci este rodul lucrării sinodale și a rugăciunii Sfinților Părinți ai Bisericii primare. Aceștia, călăuziți de Duhul Sfânt, au discernut care scrieri sunt inspirate și conforme cu Tradiția apostolică, transmisă pe cale orală, și care, deși poate păreau pioase sau interesante, nu reflectau autenticitatea învățăturii lui Hristos.
Sfânta Scriptură este inspirată de Dumnezeu (II Timotei 3, 16), dar nu toate traducerile ei păstrează fidelitatea și subtilitățile textelor originale din ebraică, greacă și latină. De ce aș acorda mai mult credit interpretărilor unui predicator din secolul XX decât învățăturilor unui Sfânt Părinte din secolul IV, care nu doar că trăia aproape de epoca apostolică, ci și vorbea fluent limba greacă veche, limba în care au fost scrise cele 27 de cărți ale Noului Testament?
Mai mult, în Biserica primară nu toți credincioșii dețineau Scriptura în formă scrisă. Tiparul nu exista, textele erau copiate manual pe papirusuri fragile și costisitoare, iar lectura se făcea în cadrul adunărilor euharistice, acolo unde episcopul sau diaconul citea, iar comunitatea asculta. Nu trebuie să uităm nici de prigoanele crunte din primele trei secole, când păgânii distrugeau sulurile creștinilor, și totuși, în mod providențial, învățătura nu s-a pierdut. Ea a fost păstrată de Tradiția vie a Bisericii, transmisă de la Apostoli prin succesiunea episcopală și învățătura Părinților. Majoritatea grupărilor neoprotestante au o istorie de cel mult două secole. „Aceasta știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia” (II Petru 1, 20). Dogma Sola Scriptura a fost produsul Reformei Protestante, o reacție la abuzurile din Biserica Romei, în special în perioada papei Leon al X-lea. Reformatorii, în lipsa unei alternative interne, nu s-au întors la Biserica de la Ierusalim, întemeiată de Hristos, ci au abandonat autoritatea eclezială, înlocuind Tradiția cu interpretarea individuală.
Învățătura apostolică a fost transmisă în mare parte oral (cf. I Corinteni 11, 23; 15, 3), iar acest lucru este confirmat și de alte pasaje biblice: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile […] învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28, 19-20); „Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii și preoţii din Ierusalim” (Faptele Apostolilor 16, 4); „Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine” (II Timotei 1, 13); „Iar cele ce ai auzit de la mine […] încredințează-le la oameni credincioși” (II Timotei 2, 2). Modelul rămâne Sinodul apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), unde nu un apostol a decis singur, ci întreaga Biserică, în comuniune sinodală, călăuzită de Duhul Sfânt. Când, în secolul IV, s-a simțit nevoia clarificării canonului biblic, din pricina răspândirii învățăturilor greșite atribuite în mod fraudulos apostolilor, Părinții Bisericii au acționat cu discernământ. La Sinodul local din Laodiceea (anul 363), s-a stabilit o listă de cărți canonice acceptate în viața liturgică a Bisericii – atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament, excluzând Apocalipsa în acel moment.
Biserica este „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15), „locașul lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2, 22), călăuzită de Duhul Sfânt „la tot adevărul” (Ioan 14, 26; 16, 13). Ea este păstrătoarea și transmitătoarea predaniei apostolice, din care Scriptura face parte. Interpretarea Scripturii nu poate fi lăsată la voia fiecăruia. Ortodoxia recunoaște că Biblia nu este un text simplist și că are nevoie de tâlcuire, iar aceasta se face prin lentila hermeneutică a consensului Părinților – consensus Patrum – adică acordul viu și general al Sfinților Părinți asupra învățăturii de credință. O scriere patristică nu este luată izolat, ci este întotdeauna corelată cu învățătura celorlalți Părinți. Deși au trăit în epoci și regiuni diferite, în mod uimitor, Duhul Sfânt a lucrat în ei o unitate de credință care formează baza interpretării autentice. A o interpreta în afara Bisericii înseamnă a o extrage din trupul viu care a născut-o și a păzit-o cu sânge, rugăciune și jertfă. Numai în comuniunea Bisericii, luminată de Duhul Sfânt, Scriptura poate fi citită cu adevărat în duhul în care a fost scrisă. Biserica Ortodoxă nu separă niciodată Sfânta Scriptură de Sfânta Tradiție, ci le vede ca pe două fațete ale aceluiași adevăr revelat. Tradiția nu este un adaos arbitrar la Scriptură, ci contextul viu în care Scriptura a fost scrisă, transmisă, interpretată și păstrată. Scriptura izvorăște din Tradiție și este însuflețită de Duhul Sfânt prin Tradiție.
Sfânta Tradiție cuprinde nu doar scrierile Sfinților Părinți, hotărârile sinoadelor ecumenice și locale, dar și simbolurile de credință, cultul Bisericii, icoanele, imnografia, canonul biblic și mărturia neîntreruptă a vieții liturgice.
Traducerea Bibliei realizată de Dumitru Cornilescu este compromisă din punct de vedere teologic. Deși la prima vedere pare accesibilă pentru cititorul modern, ea ascunde o serie de denaturări doctrinare și terminologice cu consecințe majore:
* Canonul biblic este mutilat: lipsesc cărți ale Vechiului Testament (Tobit, Iudita, Macabeii, Înțelepciunea lui Solomon etc.), considerate de Biserica drept bune de citit.
* Schimbări în text: expresii fundamentale ale credinței ortodoxe sunt alterate. De exemplu, Fecioara Maria este numită „nevastă”, ceea ce anulează dogma fecioriei înainte, în timpul și după naștere.
* Negarea Tradiției: prin înlocuirea expresiilor care indică Tradiția Apostolică cu altele care promovează o interpretare strict literalistă, traducerea Cornilescu respinge rolul viu al Bisericii în transmiterea credinței.
Aceste schimbări nu sunt accidentale. Ele trădează o orientare protestantă, care reduce credința creștină la o lectură individualistă a Scripturii, în afara Bisericii și împotriva tradiției sobornicești.
Sfântul Evanghelist Ioan afirmă limpede: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1,14). Adevărul nu este o sumă de versete, ci este Însuși Hristos, Dumnezeu-Omul, care Se face cunoscut în viața Bisericii. Nu Scriptura mântuiește, ci Hristos — și El ni Se dăruiește prin Taine, prin Tradiție, prin comuniunea cu Trupul Său care este Biserica.
O Biblie interpretată în afara Bisericii devine prilej de rătăcire și de erezie, așa cum avertiza și Sfântul Irineu al Lyonului: „Ei (ereticii) adună fragmente din Scriptură, le despart de contextul lor și din ele încearcă să alcătuiască o învățătură diferită, la fel cum cineva ar putea lua pietrele prețioase dintr-o frumos mozaic reprezentând un rege și le-ar aranja pentru a înfățișa un câine.”
Orice „evanghelie” străină, orice Biblie trunchiată sau interpretare particulară, chiar dacă se pretinde inspirată, este un atentat împotriva unității credinței.
Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Chiar dacă noi sau un înger din cer ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8).
Notă: Sfânta Tradiție Apostolică este transmisă de Biserică, izvor de Revelație dumnezeiască, deopotrivă cu Scriptura (cf. 2 Tesaloniceni 2, 15), nu este egală cu:
– Tradiții populare locale
– Obiceiuri recente
– Practici personale ale unor slujitori
– Inovații fără acoperire patristică sau sinodală
– Procesul de revizuire a textului din versiunea Cornilescu a fost unul laborios, iar Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) oferă o redare mai fidelă sensurilor originale ale textelor biblice decât vechea versiune neoprotestantă.
