Când rostim «Veniți de primiți lumină!», nu vorbim doar despre o lumânare aprinsă, ci despre realitatea Luminii celei neînserate — Hristos-Dumnezeu — care luminează viața fiecăruia dintre noi și ne aduce lumina cunoștintei.
Apostolul Ioan afirma: „V-am scris nu că n-ați cunoaște adevărul, ci pentru că îl cunoașteți, și știți că nicio minciună nu vine din adevăr” (I Ioan 2,21). Apostolul Petru declara cu fermitate în ziua Cincizecimii: „Să știe bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Iisus pe care L-ați răstignit voi” (Fapte 2,36).
Sfântul Pavel, de exemplu, obișnuia să demonstreze adevărul din Scripturi folosind o structură logică clară, așa cum reiese din Faptele Apostolilor 17, 2: „Trei zile de sabat a vorbit cu ei din Scripturi.” Mântuitorul Însuși a folosit raționamentul și dezbaterea pentru a dovedi că El este Mesia (Ioan 5; Matei 22).
Creștinismul este unic nu doar prin mesajul său, ci și prin sprijinul dovezilor istorice. Dacă Învierea lui Iisus a avut loc în timp și spațiu real, atunci adevărul creștinismului nu este doar o chestiune de credință, ci de istorie. Deși alte religii conțin reflecții valoroase despre viață, în privința chestiunilor fundamentale – natura lui Dumnezeu, mântuirea, viața veșnică – creștinismul se prezintă ca fiind singura cale deplin adevărată.
Suntem pe deplin conștienți de cât de incorect politic sună să spunem că creștinismul este singura religie adevărată și că Iisus Hristos este singura cale spre Dumnezeu. Însă adevărul este că Iisus Însuși este Cel care a făcut această afirmație!
Aproape 1 din 2 liceeni la care predau (49%) cred că mai multe religii pot fi adevărate. Ar fi frumos dacă toată lumea ar putea avea dreptate, dar, așa cum ne învață simpla rațiune și bunul-simț, nu este posibil ca toate religiile să fie adevărate în convingerile lor esențiale. Adevărul, prin natura lui, este exclusiv. Creștinii sunt adesea criticați pentru pretenția că numai creștinismul este adevărat și că Iisus Hristos este singura cale spre Dumnezeu. Dar creștinii nu sunt singurii care susțin că dețin adevărul. Să vedem în linii mari cum se raportează celelalte mari religii la adevăr și mântuire:
● Budismul nu afirmă existența unui Dumnezeu personal. Convingerile sale se centrează pe iluminare – eliberarea de suferință. Mântuirea este percepută ca ieșirea din ciclul reîncarnărilor. Din perspectivă budistă, alte religii sunt considerate false în esența lor teistă.
● Hinduismul acceptă o pluralitate de zei și forme ale divinului, promovând ideea reîncarnării și a karmei. În general, are o atitudine sincretistă: toate religiile ar conține un sâmbure de adevăr, fiind căi spre același absolut impersonal (Brahman).
● Islamul proclamă existența unui singur Dumnezeu – Allah – și consideră mântuirea posibilă prin supunerea față de voia divină, exprimată în cei cinci stâlpi ai credinței. Celelalte religii sunt considerate greșite, cu mențiunea că unele, precum creștinismul și iudaismul, păstrează „frânturi de adevăr”.
● Iudaismul Îl recunoaște pe Iahve ca Dumnezeu unic și consideră că mântuirea se dobândește prin respectarea Legii (Tora). Creștinismul și alte religii sunt privite ca abateri de la adevărata credință a Vechiului Legământ.
● Creștinismul mărturisește un singur Dumnezeu care este în același timp și trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – revelat în mod desăvârșit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu și Om. Mântuirea este un dar al harului divin, primit prin credință și trăire în în urmarea lui Hristos, care implică ascultare, responsabilitate, mărturisire și fapte.
Așadar, este incorect să se afirme că numai creștinismul este intolerant. Fiecare sistem religios (inclusiv ateii și agnosticii) crede că are dreptate. Diferența este că creștinismul nu este exclusivist în ceea ce privește invitația: orice persoană, indiferent de origine, sex, rasă, poate veni la Hristos. Mesajul Lui este universal. Spre deosebire de mitraism, care excludea femeile, sau mormonismul care excludea în trecut persoanele de culoare de la preoție, mesajul lui Iisus a fost mereu pentru toți.
Iosephus Flavius, istoricul evreu, menționează răstignirea lui Iisus și evenimentele legate de creștinism.
Tacitus și Plinius cel Tânăr, istorici romani, consemnează existența creștinilor care credeau în Învierea lui Hristos.
Talmudul Babilonian amintește execuția lui Iisus, iar rabinii evrei dezvoltă norme stricte privind îngroparea celor răstigniți, reflectând întocmai practica aplicată și lui Hristos.
Iosif Flaviu spune că obicieiul evreilor, era să-i coboare pe răstigniți de pe cruce și să-i înmormânteze înainte de asfințitul soarelui. Talmudul Babilonian, adunând comentariile rabinice asupra Scripturii, consemnează următoarele: „Dacă este lăsat [trupul] să atârne peste noapte, prin aceasta este încălcată o poruncă negativă. Căci este scris: «Trupul lui să nu rămână toată noaptea pe lemn, ci cu orice preț să-l îngropi în aceeași zi, căci cel spânzurat este un blestem al lui Dumnezeu»” (Deuteronom 21, 23). Această poruncă veche se împlinește în mod cutremurător în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe lemnul Crucii „afară din cetate”, purtând rușinea și osânda păcatului lumii. Sfântul Apostol Pavel tâlcuiește astfel această taină: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem, căci este scris: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn»” (Galateni 3, 13).
Conform tradiției evreiești, trupul mortului era pregătit cu grijă: spălat, uns și îmbrăcat în veșminte din pânză albă de in, fără ornamente sau cusături cu noduri – semn al renunțării la cele lumești și al nădejdii în viața veșnică. Se foloseau minimum trei piese vestimentare, fiecare simbolic cusută cu post și rugăciune de femei evlavioase.
Procesul de înfășurare includea mirodenii amestecate cu mir – un compus vâscos care, strat peste strat, adera la trup, ajungând la o greutate totală de aproximativ 50-60 de kilograme. Această tehnică, confirmată și de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Evanghelia după Ioan, explica de ce veșmintele funerare nu puteau fi îndepărtate cu ușurință.
Evangheliile consemnează numeroase arătări ale lui Hristos după Înviere: către Maria Magdalena, către cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, către Apostoli în foișorul unde stăteau ascunși de frica iudeilor, pe muntele din Galileea sau la Marea Tiberiadei, unde îl reașază pe Petru în apostolie. Sfântul Pavel confirmă aceste apariții și adaugă că Hristos i S-a arătat și lui însuși (I Corinteni 15, 5; Galateni 1, 18).
Frica ucenicilor s-a transformat într-o credință curajoasă care a schimbat lumea, un fapt inexplicabil fără realitatea Învierii și coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime.
În fața mărturiilor istorice și a transformării ucenicilor, ideea unui „Hristos mitic” devine nesustenabilă.
Am avut bucuria ca în Săptămâna Patimilor și în Săptămâna Luminată să vestesc aceste adevăruri fundamentale și prin prezența la Televiziunea Locală Curier TV.
