Unii, negăsindu-L pe Iisus în suflete, dau buzna să-L caute prin diferite speculații și scrieri. Vor zice : ,,L-am găsit pe Hristos. Este aici, ba aici” (Matei 24, 23, Marcu 13, 21). Platon a vorbit despre cum cuvintele ne pot ajuta să cunoaștem lumea, dar și despre limitele acestora. În Cratylos, el se întreabă dacă limbajul reflectă cu adevărat realitatea sau este doar o convenție umană. Mai târziu, în Phaidros, Platon arată că scrisul nu poate înlocui dialogul viu: cuvintele scrise, nu pot reacționa, pentru că sunt desprinse de cel care le-a rostit. Ele rămân fixe, rupte de contextul viu al persoanei care le-a formulat, de cultura, de timpul și istoria în care au fost scrise. De aceea, înțelesul lor deplin cere un cadru mai larg: un studiu atent, un profesor, o conferință sau o comunitate vie de interpretare. Numai astfel se poate păstra sensul viu al cuvântului și se evită interpretările greșite sau superficiale. Această idee este dezvoltată și în faimosul mit al peșterii din Republica. Acolo, oamenii prizonieri văd doar umbrele lucrurilor și cred că acelea sunt realitatea. Doar ieșind din peșteră, la lumină, înțeleg adevărul. Imaginea este compatibilă cu învățătura ortodoxă: nu este suficient să cunoaștem despre Dumnezeu doar din cărți sau de la bunici. Îndumnezeirea nu este litera izolată sau tradiție moștenită, ci Duhul care dă viață. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Litera omoară, iar Duhul dă viață” (II Corinteni 3, 6). Credința nu trebuie să rămână la nivelul cuvintelor frumoase. Nu este de mirare că Mântuitorul a scris doar pe nisip, un gest trecător, dar plin de înțeles. Apostolii și ucenicii propovăduiau prin viu grai, trimițând doar ocazional scrieri. Adevărul mântuitor se transmite din viață în viață, din exemplu în exemplu, nu doar din literă în pagină. În Atena, Aristotel înființa vestitul colegiu, cunoscut în istorie și ca „școala peripatetică”. Sensul original al denumirii derivă din termenul peripatoi, care desemna colonadele arcadelor școlii din Atena, unde Aristotel își învăța discipolii. Filozoful își învăța elevii obișnuindu-se să facă plimbări cu ei, folosindu-se de cuvântul asemănător peripatetikos, cu sensul de a merge sau a itera. Această metodă era caracterizată de un învățământ viu, interactiv, desfășurat adesea în aer liber, în cercuri, în jurul grădinilor, monumentelor și a fântânilor, unde profesorul și discipolii discutau liber și schimbau idei. Îndumnezeirea este procesul prin care un om se eliberează din stăpânirea păcatului – hamártía (lit. „ratarea ţintei”), unindu-se cu Dumnezeu; acest proces începe din viaţa aceasta şi se desăvârşeşte după învierea de obşte. Atunci când vorbim despre îndumnezeire, nu ne referim doar la trăiri duhovnicești personale sau la experiențe mistice ale unor sfinți. Îndumnezeirea este, în primul rând, lucrarea harului lui Dumnezeu în viața omului și a Bisericii. Este o realitate unică care schimbă nu doar omul din interior, ci și felul în care trăiește, gândește și acționează. Prin urmare, îndumnezeirea nu este doar un ideal duhovnicesc, ci și o prezență actuală și transfiguratoare în lume. Creștinul, în puterea harului, transformă lumea, conducând-o de la o existență „împotriva firii”, adică sub influența păcatului și a egoismului, către o viață „după fire”, adică în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 1, 26-27).
Primul pas spre această schimbare este pocăința. Ea nu este doar regretul pentru greșelile făcute, ci o transformare profundă a omului și, prin el, a lumii. Când oamenii se întorc cu sinceritate spre Dumnezeu, întreaga societate se poate transforma. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu cetatea Ninive (cf. Iona 3), care s-a pocăit și a fost salvată. Prin pocăință, omul pornește pe drumul îndumnezeirii – o mișcare de ridicare, de refacere a chipului lui Dumnezeu din el (Facere 1, 26-27). Îndumnezeirea nu vine brusc, ci este rodul unui parcurs: mai întâi curățirea de patimi prin pocăință sinceră, mărturisire și roade vrednice de pocăință, apoi iluminarea minții prin rugăciune susținută și învățătura Bisericii. Curățirea este lupta neîncetată cu păcatul și cu înclinațiile egoiste ale firii căzute, o lucrare ascetică susținută de har. Iluminarea este primirea luminii lui Hristos, o înțelegere adâncă a sensurilor dumnezeiești, care pregătește inima pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu.
În mod deosebit, două Sfinte Taine joacă un rol esențial în acest proces:
* Botezul – prin el devenim „fii ai lui Dumnezeu” (Galateni 3, 26-27), murim față de păcat și înviem pentru o viață nouă în Hristos (cf. Romani 6, 3-4).
* Dumnezeiasca Euharistie – este „pâinea cea vie” (Ioan 6, 51) care ne unește cu Hristos și ne face părtași la viața Lui. Prin Euharistie, se leagă taina Cinei celei de Taină cu ospățul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu. De fiecare dată când participăm la Liturghie, retrăim moartea și învierea lui Hristos (cf. I Corinteni 11, 26), dar și nădejdea venirii Lui în slavă.
Biserica a trăit această realitate încă din primele ei zile: „Stăruiau în învățătura apostolilor, în comuniunea frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). Această „frângere a pâinii” este începutul unei vieți noi, o viață în care prezentul este plin de sens pentru că e unit cu veșnicia. Euharistia leagă prima Venire a lui Hristos cu a doua, și face ca între început și sfârșit să nu mai fie o ruptură, ci o legătură vie: „Căci ori de câte ori mâncați Pâinea aceasta și beți Paharul acesta, moartea Domnului vestiți, până când va veni El” (I Corinteni 11, 26).
Ispita nu vine de la Dumnezeu, căci „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele și El însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1, 13). Diavolul se folosește însă de slăbiciunile noastre, de patimile nedezrădăcinate, pentru a ne ademeni. Imaginea potrivită esre a unui invadator viclean care, cunoscând fisurile unui zid, lovește tocmai acolo unde zidul este mai subțire. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de pește agață în cârligul undiței o anumită momeală, ce place îndeosebi acelui fel de pește. ispitele corespund întotdeauna slăbiciunii firii omeneşti. Ispitele sunt adaptate slăbiciunilor noastre: cel mândru este lovit prin slavă deșartă, cel lacom prin lăcomie, cel iubitor de putere prin dorința de stăpânire.
Îndumnezeirea nu este un ideal îndepărtat, ci o realitate posibilă pentru fiecare dintre noi, chiar de acum. Ea începe prin pocăință, se hrănește prin Sfintele Taine, se împlinește prin curățire și iluminare, și se trăiește în comuniune sfântă, în Liturghie, în iubirea pentru aproapele și în slujirea lumii. „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: «Ce să fac, avva, că am căzut iar în păcat?» Bătrânul îi răspunde: «Ridică-te iar.» Fratele îi spune: «M-am ridicat, dar din nou am căzut.» Bătrânul îi zice: «Ridică-te iar și iar.» Fratele întreabă: «Până când?» Bătrânul răspunde: «Până când vei fi prins de moarte sau făcând bine sau păcătuind. Căci așa cum este găsit omul în clipa morții, așa se duce dincolo.» A te ridica, indiferent câte căderi ai, înseamnă să te lași purtat de nădejdea că Dumnezeu este mereu acolo, gata să te ajute. Așa cum tâlharul de pe cruce, chiar în ultima clipă, a avut nădejde în Dumnezeu și a fost mântuit, și tu poți găsi puterea de a te ridica mereu, chiar și atunci când ai căzut de multe ori. Există o dinamică a căderii și a ridicării, în care accentul nu cade pe păcat, ci, dimpotrivă, pe ridicarea imediată. Viața noastră devine, astfel, o călătorie, un urcuș, o participare spre Împărăția lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), dar care este deja prezentă în noi și între noi.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
