În Apocalipsa 21, 8, Sfânta Scriptură enumeră opt păcate și opt feluri de oameni care, prin viața și alegerile lor, se despart de Împărăția lui Dumnezeu și aleg, conștient sau nu, moartea cea de-a doua:
„Iar fricoșii, și necredincioșii, și spurcații, și ucigașii, și desfrânații, și fermecătorii, și închinătorii la idoli și toți mincinoșii – partea lor este în iezerul care arde cu foc și cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua.” (Apocalipsa 21, 8)
Textul uimește prin ordinea în care sunt așezați acești oameni: fricoșii sunt puși pe primul loc – înaintea ucigașilor, a desfrânaților, a idolatrilor și a mincinoșilor. De ce? Pentru că frica, în forma ei profundă, poate deveni trădare a vocației, lepădare de cruce și de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin, pătrunzător cunoscător al sufletului omenesc, face o clasificare duhovnicească a fricii, arătând că nu toate fricile sunt pierzătoare:
„Frica se împarte în șase feluri: în ezitare, în sfială, în ruşine, în încremenire, în groază și în nelinişte. Ezitarea este frica în vederea unei acţiuni ce are să se îndeplinească. Sfiala este frica rezultată din aşteptarea dojenii. Aceasta este cea mai bună stare sufletească. Ruşinea este teama care provine dintr-o faptă dezonorantă. Nici această stare nu este fără nădejde pentru mântuire. Încremenirea este frica rezultată dintr-o mare închipuire. Groaza este frica născută dintr-o închipuire neobişnuită. Neliniştea este teama că nu vom izbuti, adică frica de nereuşită.” (Dogmatica, p. 88)
Din cele șase forme de frică, două – sfiala și rușinea – sunt semne de viață duhovnicească și pot deveni căi spre pocăință. Celelalte patru – ezitarea paralizantă, încremenirea, groaza și neliniștea – sunt chipuri ale unei frici născute din lipsa credinței și din imaginația bolnavă, dintr-o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și dintr-o ruptură între suflet și adevărata sa chemare.
Părintele Rafail Noica adâncește această înțelegere, spunând:
„Frica lui Dumnezeu naște în noi o altă frică – frica de păcat. Frica lui Dumnezeu este începutul înțelepciunii – începutul, nu înțelepciunea însăși! Sfârșitul înțelepciunii este dragostea.”
Astfel, există o frică mântuitoare și o frică pierzătoare. Una naște în om evlavie, trezvie și pocăință. Cealaltă – paralizie, tăcere, necredință. Prima ne apropie de Dumnezeu, cealaltă ne depărtează de El, chiar și atunci când trăim, formal, în proximitatea religioasă. Frica de Dumnezeu este frica de a răni încrederea și iubirea Persoanei celei mai iubite. Frica profundă este adesea un simptom al unei rupturi de sinele autentic. Persoana fricoasă nu acționează din adevăr, ci din mecanisme de apărare. Ea fuge de responsabilitate, de transformare. Acolo unde ar trebui să înfrunte întunericul și să afle lumină, se retrage în zonă de „confort” sau în compromis. Frica nereflectată duce la umbra neintegrată, iar umbra neasumată devine pradă a răului.
De aceea, frica nu este doar o emoție de moment, ci poate deveni o atitudine existențială de evitare a mântuirii.
Mântuitorul umbla neîncetat să scoată frica din inimile Apostolilor Săi. „Până și perii capului vostru sunt toți numărați” – le spunea Iisus – „deci nu vă temeți!” (Matei 10, 31). Cu alte cuvinte: voi sunteți în grija Părintelui Ceresc; nu vă temeți!
„Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi!”
Pr. Prof. Rafael Vintilă
