Întâlnirea cu Hristos, Lumina lumii, a schimbat-o pe femeia samarineancă pentru totdeauna. Prin acel dialog cu Domnul, femeia aceasta a primit numele de „Fotini” – adică „cea luminată” – și a devenit, la rândul ei, o purtătoare de lumină, împărțind lumina credinței celor din jurul ei. Fotini înseamnă luminoasă, iar în limba greacă este înrudit cu foton, adică „cuanta de lumină”.
Această întâlnire nu a fost întâmplătoare. A avut loc la fântâna lui Iacov, în mijlocul unei zile obișnuite, dar s-a transformat într-un moment de cotitură, într-o revelație. Sfântul Evanghelist Ioan ne povestește despre această convorbire cu totul aparte, în care Hristos a trecut peste prejudecățile vremii – pentru că, după cum știm, iudeii nu aveau legături cu samarinenii, iar un bărbat nu se adresa unei femei necunoscute în public.
Pentru a înțelege contextul întâlnirii ei cu Hristos, trebuie să amintim că, după domnia lui Solomon, din pricina păcatelor acestuia, Dumnezeu a împărțit regatul în două: Regatul lui Israel, în nord, cu capitala la Sichem, și Regatul lui Iuda, în sud, cu capitala la Ierusalim. Când Regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, populația a fost deportată, iar în locul lor au fost aduse alte neamuri: „Şi a fost strămutat Israel din pământul său în Asiria, unde se află până în ziua de astăzi. După aceea, regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel…” (4 Regi 17, 23-24). Acești oameni, amestecați cu rămășițele israeliților, au primit un preot evreu trimis de regele asirian care i-a învățat Legea lui Dumnezeu. Așa a luat naștere cultul sincretist al samarinenilor, disprețuit de iudei.
În acest context, dialogul Sfintei Fotini cu Mântuitorul, la fântâna lui Iacov, are o valoare teologică profundă. Hristos i Se descoperă drept Mesia, și această întâlnire îi schimbă viața. Sfântul Chiril al Alexandriei surprinde puterea acestei metamorfoze: „Femeia, care ieri fusese soția mai multor bărbați și stăpânită de plăceri josnice, se arată mai înaltă decât grijile trupului, biruiește setea și, prin credință, îmbrățișează iubirea și purtarea de grijă față de alții.”
Hristos, duhovnicul sufletelor noastre, nu ține cont de prejudecăți, ci caută mântuirea omului. Iar dialogul cu Fotini are, în adâncul său, puterea unei confruntări, nu altfel decât lupta lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32). Și Iacov, și Fotini sunt oameni puternici, cu personalitate, care nu renunță ușor. Fotini este ironică, directă, ascuțită în replică, dar totodată sinceră și profundă. Ea nu fuge de întrebări, ci le înfruntă.
Hristos îi spune: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie”.
Ea răspunde cu ironie: „Nici găleată nu ai… Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?”
Dar Hristos nu se lasă prins în jocul replicilor. El merge direct la inima ei: îi descoperă viața, îi dezvăluie setea sufletului, și îi oferă adevărata apă – harul Duhului Sfânt. „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac.” Această apă vie nu este altceva decât darul Duhului Sfânt, același Duh făgăduit la Cincizecime, despre care Domnul a zis: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38-39).
Samarineanca simte că în fața ei nu e un om oarecare. Începe să-L asculte. Se deschide. Se luminează. Adevărul o cucerește. Ea Îl întreabă despre închinare, despre muntele Garizim și Templul din Ierusalim, iar Domnul îi răspunde cu una dintre cele mai tulburătoare învățături din Evanghelie: „Vine ceasul și acum este – când adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în Adevăr.”
Unii au înțeles greșit această închinare „în duh” ca fiind o închinare exclusiv spirituală, fără trup, fără forme, fără Biserică. Dar omul nu este doar duh, este și trup. Închinarea adevărată implică întreaga ființă a omului, pentru că Duhul lui Dumnezeu Se roagă în noi, cu noi și pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune: „Duhul însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Iar același Duh strigă din inimile noastre: „Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6).
Închinarea în Duh și în Adevăr este, deci, închinarea în Duhul Sfânt, trăită în spațiul viu al Bisericii. Fiecare Sfântă Liturghie este o nouă Cincizecime. La epicleză, Biserica rostește cu stăruință: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh asupra Apostolilor Tăi, pe Acela nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție!”
Sfânta Fotini a înțeles această taină. N-a păstrat lumina doar pentru ea. A lăsat găleata la fântână și a alergat să spună altora ce i s-a întâmplat. A devenit misionară, apostol al Adevărului, martoră a Luminii.
După Pogorârea Duhului Sfânt, s-a botezat împreună cu fiii și surorile sale, și a început să propovăduiască Evanghelia cu îndrăzneală. Nu s-a temut de drumuri, de respingere, de pericol. A străbătut locuri, a vorbit cu oameni, a schimbat vieți. Pe vremea împăratului Nero, când prigoana împotriva creștinilor era aprigă, Sfânta Fotini și-a dus misiunea până la Roma, împreună cu fiii ei. Cel mai mare dintre ei, Victor, ajunsese general roman, însă și-a mărturisit cu bărbăție credința în Hristos. Iar ea, împreună cu întreaga ei familie, a fost prinsă, torturată și omorâtă pentru credința ei.
Astfel, Fotini a devenit nu doar apostoliță, ci și muceniță, o făclie nestinsă a Evangheliei.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
