E mai simplu să închidem ochii în fața realității decât să privim cu onestitate spre cine suntem și spre cine ne cheamă Dumnezeu să fim. Dar doar adevărul are puterea de a vindeca, chiar dacă doare și răscolește. Minciuna, oricât de confortabilă ar părea, nu face decât să prelungească rătăcirea și confuzia sufletului.
Există oameni rari, oameni cu inima bună și mâinile deschise, gata oricând să-ți ofere un ceai cald și o vorbă bună, fără vreun interes meschin. Astfel de suflete luminează lumea prin firescul lor. Ei sunt icoane vii ale unei bunătăți nealterate.
Relația cu Dumnezeu presupune o comuniune de voință, de gândire, de trăire. Așa cum nu putem fi prieteni adevărați cu cineva ale cărui valori sunt complet opuse nouă, tot astfel nu putem trăi în intimitate cu Dumnezeu dacă nu ne înnoim viața și nu ne ridicăm, prin har, spre El. De pildă, nu ne-am imagina niciodată să fim prieteni cu un dictator precum Hitler sau Stalin, care au propovăduit ura și disprețul față de oameni. Valorile lor erau în contradicție cu porunca iubirii.
Mântuirea nu este doar salvare de suferința veșnică, ci și vindecare de golul și neliniștea care ne apasă sufletul încă de aici, din această viață. Fundamentul credinței rămâne Evanghelia lui Hristos și mărturisirea Jertfei și dumnezeirii Sale. Totuși, sunt grupări care, deși se numesc creștine, resping adevărul despre Hristos și despre Biserica Sa.
Răul nu vine de la Dumnezeu, ci de la folosirea greșită a libertății noastre. Precum într-un stat democratic legile protejează libertatea fără a permite abuzul, tot așa Legea morală a lui Dumnezeu ne arată cum să trăim în adevăr, fără a cădea în haosul păcatelor. Libertatea fără responsabilitate devine o formă de robie: robia egoismului, a dorințelor dezordonate, a corupției.
Biserica este spitalul duhovnicesc în care sufletul nostru bolnav primește tămăduire prin harul lui Dumnezeu. Acțiunea vindecării e partea cea mai subtilă. Degeaba îi arătăm bolnavului doar logica îmbolnăvirii sale – această simplă înțelegere nu-l vindecă. El nu vrea doar să înțeleagă, ci să se tămăduiască. În pilda Samarineanului milostiv, nu apar explicații adresate celui rănit, ca să-i arate că a fost neglijent umblând singur pe calea plină de tâlhari, ci vedem o acțiune plină de dragoste. Cei „doi talanți” dați gazdei sunt înțeleși de Sfinții Părinți ca simbol al Vechiului și Noului Testament – Sfânta Scriptură, care ne oferă calea spre viață. Iar făgăduința: „ce vei mai cheltui în plus, îți voi da când mă voi întoarce” este o trimitere tainică la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, când fiecare va primi răsplata după faptele sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că grijile duhovnicești nu sunt povară, ci comoară. Suferințele îndurate pentru Hristos nu mai sunt o nenorocire, ci o binecuvântare, căci dragostea cu care le purtăm transfigurează durerea. Prin comuniunea cu Hristos, chiar și suferința capătă sens, devenind scară către cer.
Poetul Paul Claudel spune: „Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui.”
De obicei, ne gândim la moarte ca la ceva urât, dar atunci când o stea moare, fenomenul este, de fapt, destul de frumos. Stelele sunt, în esență, bile de gaz. Când acest gaz se consumă, steaua moare. În timp ce ard, stelele mari produc fier, care absoarbe energia stelei ca un burete, până când aceasta explodează într-o supernovă, un lucru uimitor de frumos de văzut. Când Domnul Iisus a murit pe cruce, suferinţa morții Lui ar fi fost, omenește vorbind, cel mai groaznic lucru de privit – și totodată cel mai frumos. Frumos? Cum ar putea moartea lui Iisus să fie frumoasă? A fost frumoasă datorită motivului pentru care a făcut-o: din iubire desăvârșită, pentru mântuirea lumii bolnave.
La școala sanitară am învățat că trupul nostru este alcătuit din aproximativ 37 de trilioane de celule, adevărate cărămizi ale vieții. Însă, asemenea unei clădiri de cărămidă, aceste celule nu pot sta împreună fără un liant. În construcții, liantul poartă numele de mortar. În trupul nostru, acest „lipici” care ține celulele unite se numește laminină.
Laminina este o proteină esențială, fără de care structura corpului omenesc s-ar destrăma. Ceea ce este cu adevărat uimitor este forma acestei proteine. Privită prin microscopul electronic, laminina apare sub forma unei cruci.
Poate părea doar o coincidență, dar pentru omul credincios este o aducere aminte puternică: suntem creația lui Dumnezeu, iar Hristos S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Crucea nu este doar un simbol, ci locul în care ne unim cu Jertfa Lui. Prin Cruce, ne ținem strâns lipiți de Domnul.
Dumnezeu și-a lăsat amprenta în întreaga creație. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Cele nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, înțelese fiind din făpturi” (Romani 1, 20). Iar în alt loc, același Apostol scrie că „întru Hristos au fost făcute toate lucrurile, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute (…) și toate în El se țin” (Coloseni 1, 16-17). Prin El, toate au fost create și toate sunt ținute în ființă. Și iată, chiar și într-o proteină, ca laminina, putem regăsi o umbră a acestei taine: în Hristos toate se leagă, toate se sprijină, toate capătă adevărat sens.
Se pare că multe celule canceroase prezintă un deficit al acestor „cruci liant”. Această interacțiune complexă poate determina inhibarea semnificativă a proliferării tumorale. De asemenea, s-a constatat că laminina exercită un efect notabil asupra stimulării apoptozei, procesul natural de autodistrugere programată a celulelor canceroase. Să ne însemnăm bine cu Semnul Crucii, să purtăm cu evlavie Sfânta Cruce și să mulțumim Domnului pentru dragostea Sa.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
