După cinci luni în care am fost insultat și amenințat zilnic, am vrut să văd, azi, dacă sunt sau nu afectat. Probabil că sunt, fiindcă m-am trezit cu aceleași întrebări cărora nu le-am găsit un răspuns potrivit de-a lungul acestei perioade crunte. Aș vrea să detaliez.
Nu am înțeles, de pildă, cum a fost posibil ca o serie de jurnaliști în care am crezut și pentru care aș fi băgat mâna în foc, să insiste pentru aducerea în fruntea României a incultului, agresivului și golanului numit George Simion, ”protejatul mai tânăr” al delirantului și putinistului Călin Georgescu. Mă întreb și azi ce s-a întâmplat cu Ion Cristoiu, Marius Tucă, Robert Turcescu, Cristache și alții care s-au sprijinit reciproc, pe la podcasturi, în mod organizat. Ce s-a întâmplat cu câțiva colegi din provincie care au părut de nerecunoscut, promovând, unii extrem de agresiv, orientarea spre izolare față de UE și întoarcerea spre Moscova? Sunt de părere că, dacă îl ascultai două minute pe Georgescu, îți puteai da seama cu cine ai de a face, așadar nu îmi explic cum au putut unii să insiste pentru așa-zisul suveranism. Pentru mine, aceste întrebări rămân nerezolvate.
Pe de altă parte, trebuie să le mulțumesc unor patroni de televiziune, Marilena Barață (Argeș) și Viorel Bică (Vâlcea) care mi-au dat posibilitatea să vorbesc liber împotriva lui Georgescu și Simion, deși riscau să aibă unele consecințe. Poate că astăzi, când lucrurile sunt limpezi, nu pare cine știe de act de vitejie să te poziționezi împotriva putiniștilor, a trădătorilor, a agresivilor, dar până mai ieri, altfel stăteau lucrurile.
Am fost bucuros să observ că liderii politici cu care am colaborat în campaniile electorale din ultimii ani, deși își riscau cariera, mi-au transmis semnale de susținere, mai mult sau mai puțin clare, dar au făcut-o. Au fost asemenea oameni la București, în Vâlcea și în Argeș, dar prefer să nu îi nominalizez, însă le mulțumesc. Dacă vreodată îi va ataca cineva pe subiectul acestei negre perioade, îi voi apăra, fiindcă știu cum au gândit.
Nu a fost vorba despre a face politică în presă, de a te poziționa de o parte sau alta, ci despre lupta împotriva înmuguririi fascismului. Iată de ce trebuie să spun că i-am simțit alături și mi-au făcut bine ziariști precum Liviu Popescu (Râmnicu Vâlcea Week) și Camelia Bădulescu (Ancheta). De asemenea, le mulțumesc și îi asigur că sunt bucuros că există astfel de oameni, celor care mi-au dat like postărilor mele. Nu vorbim aici despre prieteni care apreciază poze de călătorie sau cu pisici și câini, ci despre aceia care au riscat, fără să aștepte vreun beneficiu direct, fără să fie ziariști, o poziționare civică ce le putea dăuna grav în caz de eșec. Sunt mulți oameni luminoși și curajoși, iar când le văd numele și fotografiile pe Facebook, mă înseninez.
Nu despre susținerea lui Nicușor Dan sau a lui Simion a fost această luptă, ci despre democrație versus legionarism, lumină contra întuneric. Cred că nu au nicio vină milioanele de români care au fost manipulați, mințiți cu cinism, mânați ca oile. Sunt însă vinovați cei care s-au pretat la manipulare și minciună în cunoștință de cauză. Oportuniștii nenorociți au crezut că extremismul le va deschide drumul spre ascensiune profesională și bani mulți. Pentru că este vorba despre vânzare de țară, cred că acest gen de oameni trebuie iertați, dar nu uitați.
În prima zi după victorie, nu mă interesează nici ce guvern face noul președinte, nici ce reformă fiscală va fi pusă în practică, ci doar faptul că România nu s-a desprins de Occident, că nu i-am dat prilejul lui Putin să ne felicite. Rămânând liberi, ne vom descurca în vreun fel sau altul, însă dacă ar fi câștigat Simion, în aceste momente aveau loc epurări, se construiau închisori, golanii ar fi jubilat și ne-ar fi scuipat, înainte de a primi semnalul să ne caute acasă. Existau liste cu ”sorosiști”, ceea ce nu trebuie, totuși, trecut prea ușor cu vederea.
Noi îi iertăm, ei nu ne-ar fi iertat. Ar fi construit bariere mai mult sau mai puțin simbolice, pușcării mai mult sau mai puțin evanescente. Eșecul guvernării lor ar fi fost compensat prin accentuarea măsurilor dictatoriale, fiindcă altă soluție nici măcar nu ar fi existat.
M-am trezit, luni dimineața, într-o țară liberă în care pot face presă liberă. M-am trezit mândru că poporul român nu este o gloată de maimuțe, că nu au câștigat zoaiele care au stat cu poporul și democrația în gură vreme de o jumătate de an, pentru a-și augumenta jalnicul lor destin.
Trebuia să scriu acest articol, îl visez de ceva vreme, atâta doar că azi sunt prea secat sufletește pentru a-l scrie așa cum mi-aș fi dorit. Nu a rămas nimic drag mie neinsultat, nicio amenințare nerostită explicit sau implicit. Aceste situații lasă urme, oricât ai pretinde că ești puternic. În cinci luni, am scris împotriva neofasciștilor vreo 70 de articole, practic, o carte. A fost cea mai dificilă campanie dintre toate și, dacă ar fi câștigat nemernicii, ar fi fost ultima.
Acest articol este un exercițiu de defulare pe care mi-l permite societatea în care m-am trezit luni dimineața.
Mulțumesc românilor care nu au avut nevoie să se ”trezească în conștiință” pentru că erau, de multă vreme, conștienți.
Gheorghe Smeoreanu
