Nu toți oamenii trebuie ajutați în orice condiții, spune clar Sfântul Apostol Pavel: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Această recomandare nu se referă la cei vârstnici, neputincioși sau cu handicap – care au nevoie de sprijin și milă, ci la cei care aleg lenea și refuză osteneala. În rânduiala creștină, binele trebuie făcut cu discernământ, iar Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Să facem bine tuturor, dar mai ales fraților în credință” (Galateni 6, 10). Așadar, milostenia se împletește cu înțelepciunea și cu dreapta socoteală.
Multe sunt pricini pentru care omul rămâne în suferință, dar dacă e să așezăm una la temelie, aceea este nădejdea într-un viitor mai bun. Viitorul, așa cum ni-l închipuim adesea, devine temelia multor alegeri și compromisuri. Ne dorim o viață mai fericită, mai liniștită, mai împlinită. Însă, de cele mai multe ori, nu realizăm că această dorință nu poate fi împlinită ocolind prezentul.
Viitorul nu se naște dintr-o fantezie, ci din istoria noastră personală, din trecut. Omul, însetat de sens și izbăvire, caută să schimbe ceea ce a fost prin ceea ce va fi. Dar uită că drumul dintre trecut și viitor trece neapărat prin prezent. Iar prezentul este locul în care se întâlnesc voința, Harul și osteneala. Fără trăirea conștientă a clipelor de acum, fără lucrarea cu noi înșine și fără deschiderea către Dumnezeu, viitorul riscă să rămână doar o iluzie.
Trecutul ne oferă lecții, este adevărat. Dar nu poate fi schimbat. Singura schimbare posibilă este în noi: în felul în care ne raportăm la ceea ce a fost, în felul în care ne vindecăm rănile prin spovedanie, prin rugăciune și prin iertare. Căci atunci când lăsăm trecutul să ne dicteze frica, ne blocăm în supraviețuire și refuzăm viața adevărată, cea în Hristos. Suferința, fără sensul adus de Cruce, devine o povară insuportabilă. Dar suferința purtată împreună cu Hristos se transfigurează în drum spre Înviere.
O bunică, se abonează la un serviciu de livrare a mâncării, știind că nepotul ei, angajat ca livrator, îi va aduce zilnic prânzul. Însă mai mult decât hrana trupului, bunica se îngrijește să-i ofere nepotului hrana sufletului: îl învață să se roage, îl cheamă să rostească împreună rugăciunea de binecuvântare a mesei și nu îl lasă să plece flămând. Această grijă este o formă adâncă a milosteniei, aceea de a recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu în lucrurile cele mai simple ale vieții.
Milostenia nu înseamnă doar a da din pâinea ta, ci și a primi pe celălalt în inima ta, a-i oferi prezența ta, un cuvânt bun, un zâmbet, o mângâiere. A sta cu cineva necăjit, fie el coleg de bancă sau de cameră, și a-i aduce puțină lumină în suflet, este o lucrare tainică a iubirii creștine. Nu tot cel flămând cere pâine, unii cer liniște, unii speranță, unii doar un suflet care să-i asculte.
Milostenia este întâlnirea ta cu Dumnezeu în celălalt. De aceea, Biserica ne învață că faptele milosteniei vor fi temelia Judecății de Apoi, când Hristos va veni întru slavă.
Nu doar păcatele vor fi judecate, ci și binele pe care l-am putut face și nu l-am făcut, și roadele pe care le-am lăsat în urmă, fie ele spre zidire, fie spre sminteală.
Mulți dintre noi suntem obișnuiți să considerăm că Vechiul Testament impunea legi foarte severe, precum „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Totuși, regele Solomon ne învață altceva, spunând: „Dacă vrăjmașul tău flămânzește, dă-i să mănânce pâine și dacă însetează, adapă-l cu apă, căci astfel vei aduna cărbuni aprinși pe capul lui, iar Domnul îți va răsplăti ție” (Pilde 25, 21-22). Sfântul Apostol Pavel preia acest învățământ în Epistola sa către Romani, îndemnându-i pe credincioși să nu se răzbune niciodată (Romani 12, 19-20).
Jung afirmă că adesea vedem în ceilalți ceea ce nu putem suporta în noi. „Tot ceea ce ne irită la ceilalți ne poate conduce către o mai bună înțelegere a noastră înșine.” Astfel, binele făcut celui care ne rănește poate fi și un pas spre vindecarea propriei interiorități.
În această lumină, apare și înțelesul duhovnicesc al robiei prin legământ. În Deuteronomul (15, 16-17), vedem cum slujitorul care-și iubește stăpânul alege liber să-i rămână credincios toată viața. Aceasta nu mai este robie din frică, ci alegere din iubire. Astfel este și adevărata slujire adusă lui Dumnezeu. Nu din teamă, nici din constrângere, ci din dragoste, care izvorăște din întâlnirea cu Hristos cel viu.
Religia fără iubire se poate transforma în formalism. Omul poate părea că-I slujește lui Dumnezeu, dar inima lui poate fi departe. Ortodoxia nu este o religie în sensul lumesc, ci este viață în Hristos, este închinare vie și adevărată.
A fi „rob al lui Hristos” nu înseamnă sclavie, ci desăvârșită libertate: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17).
Momentul Judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul veacurilor, este cunoscut de Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36); atunci, omul va fi judecat în plinătatea lui, trup şi suflet. Se vor judeca nu doar păcatele, ci şi urmările acestora.
Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este” (Luca 6, 36), că „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).
Pr. Prof. Rafael Vintilă
