Unele confesiuni protestante și neoprotestante și-au structurat mare parte din închinare ca o reacție împotriva abuzurilor din ramura eclezială apuseană. Uneori, din dorința de a îndepărta greșelile, au respins chiar și ceea ce era sfânt și autentic. Așa s-a întâmplat ca, odată cu „apa murdară”, să fie aruncat și „copilul” – adică liturghia, cultul, simbolismul, taina.
Dumnezeu nu este împotriva liturghiei sacramentale. Dimpotrivă, liturghia exprimă procesul de apropiere a omului de Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubitor al acestui proces, nu doar al finalității. Întâlnirea cu Dumnezeu este o călătorie, nu doar o destinație. Liturghia este tocmai această călătorie.
Pericolul formalismului
Liturghia devine însă împovărătoare și chiar respingătoare atunci când se transformă într-un ritual formal de duminică, fără prezență, fără Duh. Religia moartă este un drum înfundat, pentru că nu mai există nicio întâlnire cu Dumnezeu, nici la capătul drumului, nici pe parcurs. Domnul spune în Apocalipsa:
„Știu faptele tale: ai nume că trăiești, dar ești mort. Priveghează și întărește ce a mai rămas și era să moară.” (Apocalipsa 3, 1-3)
Duhul Sfânt nu locuiește într-o comunitate care caută senzaționalul, nici acolo unde se fabrică și se înscenează minunile. Duhul Sfânt locuiește în Biserica ce-L iubește pe Iisus Hristos. Este o ofensă adusă Duhului când căutăm darurile Lui, dar neglijăm pe Dăruitor. Duhul Sfânt nu Se arată pe Sine, ci ne conduce spre Hristos.
Tămâia, simbol al rugăciunii curate
Altarul tămâierii din Cortul Întâlnirii era o cutie din lemn de salcâm, acoperită cu aur. Și aici vedem simbolul Domnului: lemnul semnifică umanitatea Sa, iar aurul dumnezeirea Sa. Altarul avea coarne la cele patru colțuri, asemenea altarului jertfelor. O dată pe an, sângele jertfei de ispășire era pus pe aceste coarne, iar la baza altarului se aducea jertfa de băutură – prefigurare a sângelui lui Hristos. Preoții ardeau tămâie pe acest altar dimineața și seara. Era o lucrare sfântă și periculoasă, iar preoții trăgeau la sorți pentru a ști cui îi revine această slujire (cf. Ieșirea 30, 7-8). Altarul tămâierii era locul unde Dumnezeu promitea că Se va întâlni cu poporul Său. Acolo s-a arătat îngerul Gavriil lui Zaharia preotul, vestindu-i nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Tămâia reprezenta rugăciunile arzătoare ale poporului. Psalmistul spunea:
„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele ca jertfa de seară.” (Psalmul 140, 2)
Tămâia, în forma ei brută, nu e decât un clei și pulbere cu miros specific. Nu devine fumoasă și plăcută decât atunci când se pune pe jarul focului. Tot așa și rugăciunile noastre: dacă nu ard, nu se înalță. Rugăciunile reci nu trec de ziduri. Doar rugăciunea fierbinte, din inimă, aprinsă de Duhul Sfânt, pătrunde Dincolo.
Când ai plâns ultima dată pentru cineva pentru care te rugai? Când ai mijlocit pentru păcatele neamului nostru?
Taina norului care acoperă slava
De două ori pe an, tămâia era luată în cădelniță și introdusă în Sfânta Sfintelor. Perdeaua era ridicată ușor de la podea, iar preotul introducea mâna cu cădelnița. Când încăperea era plină de fum, se târa dedesubt pentru a stropi capacul ispășirii cu sânge. Dumnezeu poruncise:
„Să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de tămâie să acopere Capacul Ispășirii… ca să nu moară” (Leviticul 16, 13).
Fumul avea rolul de a-l proteja pe preot de slava lui Dumnezeu. Dacă preotul era nevrednic în lucrarea sa, murea. De aceea purta la marginea veșmântului clopoței care se auzeau, iar la gleznă i se lega o funie, ca să fie tras în caz de moarte. Veșmintele preoțești nu erau simple mătăsuri omenești. Ele arătau spre slujba cerească, spre lucrarea mijlocitoare a lui Hristos și spre frumusețea chemării la sfințenie. Totul trebuia să fie făcut cu cuviință și cu ordine, după cum spune Scriptura: „Toate să se facă cu cuviință și după rânduială” (I Corinteni 14, 40).
Foc străin și moartea formalismului
Nadab și Abihu, fiii lui Aaron, au adus foc străin. Au aprins tămâia cu foc propriu, după propria voie șo comoditate. Și focul Domnului i-a mistuit.
Dumnezeu a spus: „În cei ce se apropie de Mine, Mă voi sfinți, și înaintea întregului popor Mă voi slăvi” (Leviticul 10, 3). Toate titlurile noastre sunt goale dacă nu izvorăsc dintr-o viață de închinare curată. Tămâia curată, adusă cu teamă sfântă și evlavie, proteja preotul de sfințenia lui Dumnezeu. Și astăzi, mijlocirea curată protejează Biserica de judecata dreaptă a sfințeniei lui Dumnezeu.
Închinarea rânduită de Dumnezeu, păstrată de Părinți
Închinarea Bisericii nu este un spectacol la care asistăm, ci răspunsul pe care îl oferim cu toții. Este un act de comuniune și de dăruire în Duh și adevăr. Bogăția simbolurilor, a cântărilor, a miresmei tămâiei, a candelelor și a veșmintelor are temei scripturistic și apostolic, fiind păstrată cu sfințenie de Sfinții Părinți, înaintașii noștri în dreapta slăvire. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea, împărăție neclătinată primind, să fim mulțumitori, prin care să aducem slujire bineplăcută lui Dumnezeu, cu evlavie și cu frică” (Evrei 12, 28).
Lumina care nu lasă loc întunericului
Când vom vorbi despre Hristos, vom înțelege că El este Mijlocitorul desăvârșit. Dar până atunci, reține acest lucru: Dumnezeu nu Se descoperă în sfințenia Sa fără „norul” rugăciunii fierbinți și al închinării curate. Dacă ar face-o, firea noastră căzută ar pieri îndată. Nu pentru că Dumnezeu este crud, ci pentru că Dumnezeu este lumină necreată. Iar lumina, când strălucește, nu mai lasă loc întunericului, lumina nu are umbră. „Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric” (I Ioan 1, 5). „La El nu este schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1, 17)
De aceea avem nevoie de protecție în fața sfințeniei Lui. Iar această protecție este: închinarea vie, rugăciunea fierbinte și harul Mijlocitorului nostru, Iisus Hristos.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
