Dumnezeu nu rămâne nepăsător când vine vorba de apropierea de El. În vechime, poruncește poporului Său să-I ridice un cort al întâlnirii, un loc sfânt în care El Se descoperă și în care omul poate aduce laudă și rugăciune. Nimic nu era la întâmplare. Fiecare obiect purta o profunzime, un cifru spiritual.
În centrul acestui spațiu sacru se afla altarul jertfelor, făcut din lemn de salcâm, un lemn foarte rezistent, învelit în aramă, simbol al dreptății și judecății dumnezeiești.
Scriptura spune limpede:
„Să faci și un altar din lemn de salcâm… și să-l acoperi cu aramă.” (Ieșirea 27, 1-2) „Toate uneltele altarului… să le faci din aramă.” (Ieșirea 27, 3)
Lemnul curat vestea umanitatea fără păcat a Domnului, iar arama, ca metal trecut prin foc, arăta judecata care a căzut asupra păcatului omenesc. Pe Cruce, altarul Noului Testament, Hristos a luat asupra Lui greutatea păcatelor noastre și ne-a deschis poarta către viața veșnică în Paradis.
Cum ne apropiem astăzi de acest altar sfânt?
Biblia ne oferă o călăuză: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta. Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24) și „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17)
Rugăciunea nu este rezervată doar mănăstirilor sau vreunor momente rare și solemne. Ea poate deveni o atitudine permanentă a duhului nostru. Monahii ne-au dat un exemplu viu: în chilie sau în trudă, ei șoptesc mereu cu smerenie și dor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
O rugăciune simplă, dar care poartă în ea credința, nădejdea, iubirea. Ea poate fi spusă de oricine, oriunde: în clasă, pe drum, în agitația orașului sau în liniștea parcului. Și dincolo de rugăciune, lauda și mulțumirea deschid porțile spre Dumnezeu:
„Intrați pe porțile Lui cu laudă și în curțile Lui cu cântări; lăudați-L pe El!” (Psalmul 99, 3)
Lauda sfântă este o lumină care mărturisește prezența lui Dumnezeu. La intrarea în Ierusalim, în ultima săptămână a vieții Sale pământești, Hristos este întâmpinat cu strigăte de bucurie: „Binecuvântat este Împăratul Care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus.”
(Luca 19, 38)
Unii farisei cer Domnului să-i oprească pe cei ce-L laudă. Dar El răspunde: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga.”
(Luca 19, 40)
Așadar, lauda e firească atunci când Îl recunoști pe Hristos ca Rege. Iar El intră ca un Împărat, însoțit de lumină, adevăr, putere și biruință. Așteaptă să fie primit cu cinste, cu rugăciune curată, cu mulțumire, în duhul Sfintei Liturghii. După ce se încheie ieșirea cu Cinstitele Daruri, preotul intră în Sfântul Altar, iar la strană se cântă triumfal partea a doua a imnului Heruvic: „Ca pe Împăratul tuturor primind…”
Această cântare bisericească uneşte puterile îngereşti cu neamul omenesc întru slăvirea Mântuitorului care vine în procesiune între noi, la Intrarea cea Mare a Împăratului cerurilor în Ierusalimul inimilor noastre şi în Ierusalimul cerurilor. Este nevoie de un misionarism viu și sincer. Nu unul al vorbelor goale sau al improvizațiilor neliturgice, ci unul al autenticității. Tinerii nu mai vor forme fără fond. Ei caută adevăr, viață și sens. Iar Biserica poate oferi aceste daruri doar prin oameni vii în credință, prin preoți care se roagă, iubesc și se jertfesc, nu care adaugă „inovații” nevalidate de Tradiție, ci transmit Noul Testament trăit prin Liturghie. Și astfel, cortul întâlnirii de altădată se mută în inima sufletului tău. Altarul jertfei e acum crucea pe care o porți împreună cu Hristos. Porțile laudelor se deschid prin rugăciune sinceră și mulțumire. Iar Dumnezeu nu e departe. El vine și așteaptă la Ușă. Nu intră cu forța, ci cu chemarea. Nu în sunet de bocet, ci în cânt de slavă. „Iată, stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el, și voi cina cu el, și el cu Mine.”
(Apocalipsa 3, 20) Deschide-I porțile. Întâlnește-L. Trăiește prin El.
Pr.Prof. Rafael Vintilă
