Biblia este o colecție de scrieri sacre, alcătuită din aproximativ 80 de cărți: 66 de cărți de bază în Sfânta Scriptură, recunoscute de Biserică (39 ale Vechiului Testament și 27 ale Noului Testament) și 14 cărți deuterocanonice, care nu sunt excluse, ci considerate bune de citit, cu valoare duhovnicească și istorică. A fost scrisă de peste 40 de autori – regi, păstori, profeți, pescari, medici, cărturari, funcționari sau vameși, provenind din epoci, locuri și medii diferite, pe parcursul a aproximativ 1600 de ani, în trei limbi principale: ebraică, aramaică și greacă.
Și totuși, de la Facere la Apocalipsă, păstrează o unitate interioară uimitoare: un fir roșu al revelației care leagă tema creației, a păcatului, a mântuirii și a Împărăției lui Dumnezeu. Această unitate nu poate fi explicată doar prin mijloace omenești. Nu poți aduna 40 de oameni într-o cameră și să le ceri să scrie ceva unitar. Cu atât mai puțin poți obține o coerență perfectă între texte scrise de-a lungul a 16 secole de pace și război, în contexte sociale și culturale diferite.
Biblia este o minune. Este lucrarea Duhului Sfânt. Pe paginile Sfintei Scripturi apar frecvent expresii ca: „Aşa vorbeşte Domnul” (Ieșirea 4, 22), „Aşa grăieşte Dumnezeu” (2 Cronici 24, 20), „Aşa zice Domnul” (Iezechiel 11, 5), „Fost-a cuvântul Domnului către…” (Iona 1, 1), „Şi a fost cuvântul lui Dumnezeu către…” (1 Cronici 17, 3). Ele subliniază caracterul profetic al revelației divine.
Potrivit învățăturii Bisericii, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu în sens propriu și personal, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, prin Care toate s-au făcut (cf. Ioan 1, 1-3). El este Descoperirea desăvârșită a lui Dumnezeu către lume. Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu în sens derivat, fiind insuflată de Duhul Sfânt și mărturisind despre Hristos, Cuvântul veșnic al Tatălui. Această inspirație nu presupune o dictare mecanică, ci o lucrare vie a Duhului Sfânt în și prin personalitatea, cultura, conștiința și libertatea autorilor sacri, care au scris cu rugăciune, postire, ascultare și dragoste. După cum spune Sfântul Atanasie cel Mare:
„Ajung sfintele și de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt și multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiții noștri dascăli, și cel ce le citește pe acestea va cunoaște tâlcuirea Scripturilor și va putea dobândi cunoștința pe care o dorește.”
(Cuvânt împotriva Elinilor, I) Avem, așadar, nevoie de discernământul Sfinților Părinți, în special al celor care au trăit mai aproape de vremea Apostolilor și chiar vorbeau în limba Scripturilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează: „Scripturile ni s-au dat nu pentru a înlocui prezența lui Hristos, ci pentru a ne conduce la El.” Dacă omul n-ar fi păcătuit, spune același Sfânt Ioan, „n-am fi avut nevoie de Scriptură, ci harul Duhului Sfânt ne-ar fi luminat inima ca o carte vie” (Omilii la Matei, în P.S.B., vol. 23, EIBMBOR, 1994, Omil. I, 1, p. 15-16).
Septuaginta – traducerea inspirată a Vechiului Testament
Septuaginta (LXX) este traducerea greacă a Scripturilor ebraice, realizată în secolul al III-lea î.Hr., la porunca regelui Ptolemeu al II-lea Philadelphos, pentru biblioteca din Alexandria. La început, au fost traduse primele cinci cărți ale lui Moise (Tora: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul), iar traducerea celorlalte cărți a continuat pe parcursul următorului secol.
O poveste memorabilă leagă această traducere de un om drept, Simeon. Când a ajuns la textul Isaia 7, 14 – „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu” –, a vrut să înlocuiască termenul „fecioară” cu „femeie tânără”, neînțelegând profeția. Însă un înger i s-a arătat și i-a spus că nu va muri până nu va vedea cu ochii lui împlinirea acelei profeții. Și astfel, Simeon a trăit mulți ani, până la Întâmpinarea Domnului, când L-a ținut pe Pruncul Iisus în brațe și a rostit: „Acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne…” (Luca 2, 29-32).
Biserica Ortodoxă folosește textul Septuagintei pentru Vechiul Testament, deoarece este mai vechi și mai apropiat de timpul Mântuitorului. În schimb, textul masoretic, folosit astăzi de unele confesiuni neoprotestante și iudaism, a fost redactat abia între secolele VII–X d.Hr., de rabini evrei. Există unele diferențe între cele două, mai ales în cărțile profetice și în Psalmi. Descoperirile de la Marea Moartă au confirmat că Septuaginta reflectă texte ebraice mai vechi decât cele masoretice.
Biblia nu este doar o carte. Este o hartă pentru viața spirituală, un dialog între Dumnezeu și om. Ne răspunde la întrebări fundamentale:
De ce existăm? Care e sensul vieții? De ce îngăduie Dumnezeu suferința? Ce valoare are lumea materială? Cum trăim în lumină, cumpătare și curaj? Cum biruim ispitele? Cum păstrăm pacea inimii în furtunile vieții? Și, mai presus de toate, cum putem ajunge la viața veșnică și la bucuria adevărată, în Hristos?
Doar citirea Bibliei nu este un scop în sine. Dacă este cercetată în Duhul Bisericii, ne conduce spre întâlnirea vie, euharistică și comunitară cu Iisus Hristos, prin Sfintele Taine.
Pr. Prof. Rafael Vintilă
