Știu că 99% dintre cititorii acestor rânduri nu vor fi de acord cu mine, mai știu că presa trebuie să practice și ea un fel de populism, dar nu am ce să vă fac, de data asta ne putem certa.
Și de data asta.
Încep prin a spune că sunt total de acord cu decizia CCR de secretizare a declarațiilor de avere ale demnitarilor și de a elimina din aceste declarații ceea ce ține de consort și de copii. Faptul că până acum ”masele” puteau cunoaște din ce an e mașina unui consilier local și ce bijuterii are nevastă-sa mi se pare de un prost gust imens. Combaterea corupției nu constă în acest demers hulpav prin care diferiți indivizi își satisfac curiozitatea lor morbidă. În fond, CCR nu a anulat declarațiile de avere și de interese, ci doar le-a secretizat.
S-a spus de către presă că avea nevoie de aceste declarații pentru a declanșa anchete. Nimeni nu îi împiedică pe ziariști să ceară informații de la ANI în baza legii 544. În fond, ce făcea presa, ce mari anchete instrumenta ea în baza acestor declarații? Apă de ploaie, ziariștii deschideau declarația și se mirau în gura mare că vai, demnitarul are un teren pe nu știu unde, precis e ceva corupție pe aici. Semnul întrebării încerca să rezolve problema unei eventuale chemări în justiție:
- E adevărat că primarul, care tocmai și-a tras un Mercedes, e corupt?
Poate că primarul și-a luat mașină din corupție, ori fiindcă a moștenit o mătușă, dar presa acum indignată nu se obosea să ceară amănunte.
Într-o primă concluzie, cred că ar trebui să ne bucurăm că CCR a șters ideea de publicare a declarațiilor de avere și interese, fără să interzică accesul oricui la aceste documente. Să ne bucurăm, așadar, ca atunci când am scăpat de MCV.
Veți spune, evident, că țin partea clasei politice, iar aici vă dat dreptate și vă explic imediat de ce și pentru ce. Observăm cu ochiul liber cât s-a subțiat calitatea politicienilor, de orice rang, din cauza faptului că a intra în politică este sinonim cu a fi instantaneu discreditat. Ne-am obișnuit să îi înjurăm de-a valma pe politicieni și să le acordăm prezumția de vinovăție, ceea ce a dus la aberațiile AUR, POT, SOS. A-i ține sub supraveghere e una, a-i plezni din orice poziție e cu totul altceva. Experiența mea de ziarist care a editat un ziar privat din ianuarie 1990 poate sta mărturie că, în căutare de audiență, jurnaliștii apasă pedala criticii, trecând cu nonșalanță la discreditare, calomnie și insultă, după care se întreabă de ce clasa politică e slabă.
De aia, fiindcă suntem excesivi, demolând în numele transparenței. Nimic nu e mai ipocrit decât să invoci democrația pentru a-ți permite să fii pur și simplu bârfitor, să îți verși frustrările pe toți cei care fac politică. Ne-am obișnuit așa, motiv pentru care au apărut Georgescu, Simion sau Gavrilă, iar lumea a zis că dacă ceilalți sunt corupți, hai să îi votăm pe aceștia, oricum nu avem ce pierde.
Radio-șanțul practicat de o parte importantă a presei și de către opinia publică aruncă un val de ceață peste activitatea celor meniți să intervină pentru a sancționa corupția. Ce ar fi să tăcem un pic pentru auzi dacă din partea parchetelor vine vreun sunet? Vă spun că nu prea vine, fiindcă trăim cu iluzia că justiția băbească e suficientă.
Cred că a venit vremea să renunțăm la justiția de la televizor, să nu îi mai catalogăm drept penali pe cei care nu au fost condamnați definitiv, să nu mai permitem niciunui ziarist făcut peste noapte, eventual și un pic șantajist, să facă insinuări de corupție fie că e cazul, fie că nu. Am făcut destule progrese, e vremea ca acumulările să ducă la un salt calitativ, în sensul maturizării societății românești. Mai puțină gălăgie și mai multă justiție, de asta cred că avem nevoie acum.
Mai avem nevoie și de gândire critică, adică să nu mai punem în circulație exprimări și sentințe catastrofice. Aud, de cum deschid televizorul sau un site de știri și comentarii, că sărim în aer, că e dezastru, că ne prăbușim. E o sarabandă de formulări luate de-a gata, gen Covrigarul Ciolacu sau Plicușor Dan, ceea ce e contraproductiv. Covrigarul a ajutat Ucraina, a deschis vreo 14 mii de șantiere, a mărit pensiile și salariul minim mizând pe faptul că ajutorul de război va face supravegherea mai ușoară din partea Comisiei Europene, iar rezultatul se vede, nivelul de trai a crescut și țara se umple de autostrăzi, stadioane, școli modernizate, săli de sport. Nu a plecat nimeni cu deficitul în buzunar.
Supravegherea clasei politice este firească, dar metodele trebuie să fie constituționale, nu populiste. Națiunea a fost lăsată să se uite pe gaura cheii pentru a-și satisface curiozitatea perversă, în vreme ce organele statului s-au lenevit sau au căzut la pace cu infractorii. Asta ca să nu mai spun că o mulțime de gradați, din toate instituțiile de forță, sunt discriminați pozitiv fiindcă nu au declarații sub motivul că s-ar expune. Orice date personale expun persoana, ceea ce în secolul XXI e de neacceptat.
Se plânge ANI că CCR încalcă transparența și acum trebuie să șteargă 12 milioane de declarații de avere de pe site. Nu suntem sănătoși din moment ce considerăm firesc să fie publice averile a peste jumătate din români.
Am spus de la început că nu veți fi de acord cu mine. Nu veți fi deoarece vi s-a inoculat ideea că transparența rezolvă totul. Nu rezolvă nimic, fiindcă omul cu declarația de avere poate avea conturi afară, ori poate primi o moștenire, ori poate îngropa lingouri de aur în grădină, ori își ia Merțan sau barcă în leasing operațional, ceea ce nu îl face proprietar.
În concluzie, nimic din ceea ce miroase a populism nu e bun. Populismul naște monștri, așa cum am văzut în ultimele șase luni.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
