Când mergem cu mașina, eu și soția mea obișnuim să avem la noi pachete de tacâmuri de pui, pâine și boabe pentru câini. Ne oprim când vedem câinii nimănui și îi hrănim. Adeseori, nu ne ajung proviziile pentru numărul uriaș de câini vagabonzi pe care îi întâlnim pe marginea drumurilor.
Potrivit lui Yuval Noah Harari, noi facem acest lucru nu pentru că iubim câinii și, în general, animalele, ci în virtutea unor impulsuri corticale și hormonale. Nu ne este milă de bietele ființe, în schimb, creierul și glandele ne sunt condiționate genetic și ne hrănim companionii.
Ideea e veche. Spinoza și Laplace au crezut că dacă știi toate legile naturii și toate condițiile inițiale, poți prezice tot ce se va întâmpla, adică și faptul că noi hrănim câinii.
Noroc cu David Hume, pentru care libertatea nu înseamnă lipsa cauzelor, ci lipsa constrângerilor. Dacă aleg să beau apă pentru că îmi e sete — e o alegere liberă, deși dorința are o cauză, anume setea. Cum ar veni, mila noastră față de căței vine din străbuni, dar faptul că alegem să îi hrănim ține de voința noastră.
Mulțumim pentru considerație.
O carte de 400 de pagini, intitulată ”Inventarea binelui și răului” și semnată Hanno Sauer ne asigură că dacă dovedim bunătate sufletească, nu noi suntem de apreciat, ci înaintașii noștri pe linie genetică. Ei sunt cei care au făcut parte din acea parte a tribului înclinată spre colaborare și compasiune. Ar mai conta și faptul că am asimilat comportamente altruiste din cultura cumulativă, adică noi, românii, i-am citit pe Magda Isanos și Brătescu Voinești.
Totuși, să nu fim atât de siguri că suntem miloși, probabil că undeva, în subconștientul nostru, stă ascunsă ideea că am putea primi o recompensă pentru faptul că hrănim câini. Poate ne observă cineva și își face o părere bună despre noi, ori poate că așteptăm ca Dumnezeu să se poarte favorabil cu noi, așa cum noi ne purtăm favorabil cu animalele.
În paranteză fie spus, să hrănim câinii, mai treacă, meargă, dar nu avem voie să ne atașăm de ei, nici măcar de ai noștri de acasă, după cum ne spun unii teologi creștini. Noroc însă cu John Wesley, fondatorul metodismului, care susținea nemurirea sufletului animalelor. Scriitorul Robert Stevenson avea certitudinea faptului că înaintea noastră vor ajunge în cer sufletele câinilor. În tratatul teologic din 1643, Richard Overton proclama: „toate creaturile, precum și omul, vor fi ridicate și date morții până la înviere”.
După cum puteți observa, lucrurile par încurcate la nivel cultural, neuro-științific și teologic.
Să faci un lucru banal cum este acela de a da hrană și apă unor bieți căței rătăcitori este una, dar cum interpretăm comportamentele unor oameni care pot schimba viața a milioane și miliarde de alți oameni? Au Trump, Putin și Zelensky liber arbitru? După cum ați putut observa în interpretarea poveștii cu câini, s-ar părea că nici în legătură cu marii decidenți mondiali nu putem fi siguri că ei decid, iar nu neuronii și glandele lor.
Harari, la care m-am referit, ar spune că cei trei ”cavaleri ai apocalipsei” amintiți nu decid cu mintea lor. „Cred că principala problemă cu încrederea în liberul arbitru e că ne facem să ne complacem și să nu ne întrebăm de ce luăm anumite decizii și nu altele. Când crezi în liberul arbitru, ai senzația că orice ai alege ai ales pentru că așa ai vrut tu, că nu mai e nimic de analizat aici”.
Analizăm, de ce să nu analizăm? Analizând, ajungem la concluzia că orice om căruia îi cunoști în amănunt comportamentul poate fi manipulat, chiar dacă îl cheamă Trup, Putin sau Zelensky. Zice Yuval Noah Harari: ”De fapt, pe măsură ce știința și tehnologia devin tot mai sofisticate, noi înțelegem tot mai bine mecanismele biologice, sociale și culturale care stau la baza deciziilor noastre. De asemenea, e mai ușor ca niciodată să manipulezi deciziile indivizilor. Oamenii cel mai ușor de manipulat sunt chiar cei care cred în liberul arbitru, pentru că nici măcar nu suspectează că pot fi manipulați”.
Evident, cei trei amintiți se consideră foarte tari pe picioare, siguri pe sine, așadar sunt, cum spune istoricul și filosoful israelian, cei mai ușor de manipulat. În acest caz, istoria, inclusiv cea a zilelor noastre, este doar un imens joc cu mărgele de sticlă.
Pentru a fi înțeleasă metafora, iată cum prezintă o editură semnificația romanului lui Hermann Hesse: ”Jocul cu mărgele de sticlă povesteşte viaţa lui Joseph Knecht, membru într-un grup de intelectuali de elită, care trăieşte în Europa secolul al XXIII. Aceştia trăiesc şi lucrează izolaţi de restul lumii şi ţelul lor în viaţă este să devină cât mai buni la jocul cu mărgele de sticlă. Natura jocului nu este nicioadată explicată pe deplin dar este clar că acesta implică o sinteză dintre domenii precum filosofie, istorie, matematică, literatură, logică etc. Romanul urmăreşte evoluţia lui Joseph, din primii ani de şcoală până la fructificarea potenţialului său şi la atingerea gradului de Magister Ludi/ Maestru al Jocului. Knecht devine din ce în ce mai nemulţumit de ignorarea completă a vieţii reale în ciuda perfecţiunii jocului”.
Să citim/recitim romanul!
Avem liber arbitru noi, cei care hrănim căței, ei, care joacă omenirea pe degete?
Ne-am mulțumi cu învățătura creștină potrivit căreia liberul arbitru este un dar al Domnului pentru oameni. Fizica cuantică, cea care se bazează pe indeterminism, pare a susține acest punct de vedere.
Totuși, viermele îndoielii roade din inima noastră.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
