Cu fiecare zi care trece, suferința morală pe care mi-o provoacă Facebook devine din ce în ce mai mare, iar dacă nu aș fi urmat în tinerețe o facultate de psihologie, sunt sigur că acum ar fi trebuit să apelez la un terapeut.
Ce se întâmplă cu românii? Nu știu, dar fenomenul poate fi similar celui din Ungaria. Laszlo Krasznahorkai, proaspătul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, spune în felul următor:
„Ungaria a încetat de mult să mai fie o țară, ci este mai degrabă un spital de boli mintale. Doctorii au plecat, pacienții sunt liberi, abandonați propriei sorți, rătăcind pe holuri, în spatele ușilor închise”.
Cred că și România a ajuns un spital de boli mintale.
Tot Laszlo Krasznahorkai explică simptomele țării vecine pe care cred că le regăsim și la noi:
”Nici logica, nici legea morală, nici direcțiile folosite până acum nu ajută la cunoaștere, ci, dimpotrivă, ne duc în mod explicit înapoi. Ne-au condus pe un drum greșit. Nu știm unde suntem, ce suntem și pentru ce. Am căzut în nebunie, ne învârtim, ar trebui să ne privim din exterior, dar tocmai mijloacele astea ale noastre – raţiune, morală, logică – ne-au dus la rătăcire”.
Am căzut în nebunie, aceasta este concluzia. Iată un exemplu empiric. Alaltăieri, am scris pe rețeaua de socializare un comentariu:
- Cred că suveraniștii au nevoie de lideri mai echilibrați.
Cineva, a apărut imediat și a comentat astfel:
- Aha! Am înțeles! Susțineți spargerea AUR în bucăți! Au prea mult în sondaje vreți să-i faceți mici prin fragmentare! Mari nemernici păpușarii care țin sforile lui Bolojan și ale netotului prezidențial! Mă bucur că nici de foame n-aș intra în solda lor să le fac jocul!
Văzând asemenea fracturi de logică, simt că, într-adevăr, trăiesc într-un spital de boli mintale din care doctorii au plecat, iar pacienții sunt liberi.
Observ, tot pe rețeaua de socializare, că mulți se bucură de faptul că Mircea Cărtărescu nu a primit Premiul Nobel. Cineva scrie:
- Nea Mircea Cărtărescu, lăsă, bre, c-o pocnești la anu’. Clubul de carte din Valea Largă este alături de tine. Băieții au recunoscut că Oscarul trebuia să fie al tău. Din păcate, ca de fiecare dată în istoria noastră zbuciumată și întunecată, ungurii și Soros îs de vină, bate-i-ar hândelu’ să-i bată’!
Pentru că formula ”nea Mircea Cărtărescu” mă oripilează, neînțelegând cum cineva se poate trage astfel de brăcinar cu scriitorul, am comentat:
- Citiți o pagină din Cărtărescu și poate veți fi mândru că sunteți român.
Atât mi-a trebuit. Imediat a venit replica:
- În ultimele luni am inceput să am indoieli serioase legate de mîndria mea de a fi! De a face parte din un popor capabil sa aleagă președinte un netot cu vizibile probleme mentale, psihice, comportamentale si umane! De ce ar fi cineva mindru de Nicușor Dan sau de marele Bolovan?
Era vorba despre Cărtărescu, nu despre Nicușor Dan sau Ilie Bolojan, însă în spitalul de boli mintale care este România, asemenea treceri de pe un plan pe altul sunt modalități curente de exprimare.
Așadar, Cărtărescu nu are talent și îi spunem ”nea Mircea”, Nicușor Dan (mă mir că nu i-a spus Mucușor) e ”bolnav”, iar Bolojan e Bolovan.
Îm Evul Mediu, s-a întâmplat ca în anumite localități grupuri mari de oameni, zeci sau chiar sute, să danseze în mod necontrolat, în piețe sau pe străzi, timp de ore, zile sau chiar săptămâni. Mulți cădeau epuizați, unii se răneau grav sau chiar mureau din cauza oboselii, accidentelor sau atacurilor de cord. Pentru ca nu cumva să creadă cineva că este vorba despre povești, iată cele mai cunoscute cazuri. La Strasbourg, în anul 1518, apare cel mai documentat episod: o femeie a început să danseze și în câteva zile i s-au alăturat sute de oameni. Alte situații similare au avut loc în Germania, Olanda și Belgia.
Cauzele acestui fenomen sunt încă în dezbatere:
– Boală psihogenă colectivă (isterie în masă) – generată de stres, foamete, boli, frică religioasă (ex: frica de Judecata de Apoi).
– Ergotism – intoxicație cu ciuperci de secară (ergot), care pot produce halucinații (similar LSD-ului).
– Criză socială și religioasă – dansul devenea o formă de „eliberare” în contextul greutăților medievale (războaie, molime, sărăcie).
– Cult religios sau extaz mistic – unii istorici cred că dansatorii se considerau posedați sau încercau să scape de păcate prin mișcare continuă.
Avem, în zilele noastre, stres și frică de ziua de mâine, o criză socială și chiar una religioasă, avem amenințarea războiului, a altor posibile pandemii, a sărăciei. Problemele morale s-au acumulat. Nu este exclus ca unii contemporani, mai ales în Europa de Est, să danseze macabru, dar nu în piețele publice, ci pe rețelele publice de socializare.
Aceeași nebunie, cu altă pălărie.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
