Dacă PSD nu ar fi un partid, ci persoană, aș spune că seamănă cu mine. De-a lungul timpului, au scris unii că sunt alcoolic, că vin acasă în patru labe, că m-a găsit poliția beat sub un pod, că sunt șantajist și corupt până în măduva oaselor, nefrecventabil și mizer din toate punctele de vedere. Acest bullying derulat de-a lungul anilor mă putea distruge, iar dacă nu s-a întâmplat asta a fost pentru că, având o diplomă de psiholog, am putut descompune atacurile în părțile lor componente pe care apoi le-am psihanalizat, le-am interpretat în cadrul psihologiei sociale, iar în cele din urmă le-am fagocitat, ca să zic așa. A contat și faptul că am o filosofie de viață care spune că atâta vreme cât ești sănătos, cât trăiești, iubești și citești cu o poftă nebună, cât scrii ceea ce vrei să scrii, cât te bucuri de toate darurile existenței și accepți că nimic din ceea ce e omenesc nu îți este străin, restul nu contează.
Nu sunt chemat să dau sfaturi PSD, însă dacă mi le-ar cere, aș spune că trebuie să procedeze ca mine, anume să accepte stoic toate atacurile, tot hate-ul, să conștientizeze faptul că politica e lungă, iar viața, scurtă. În același timp, ar fi nevoie ca marele partid să răspundă puternic calomniilor, să-i denunțe pe agresori, să își dizolve complexele de inferioritate, găsindu-și sprijinul în realitatea obiectivă care spune că în cei 23 de ani din 35 în care a guvernat, țara a mers bine, oamenii au devenit mai bogați și mai liberi. Totodată, pentru că partidele, ca și oamenii, sunt supuse greșelii, PSD ar trebui să accepte că a creat dezechilibre și să explice că, până la un punct, acestea sunt benefice, generatoare de progres, expresie a curajului de a crede că România are un destin pozitiv într-un context adeseori haotic.
Problema este că PSD a fost și a rămas un partid venit de la sat, puternic dar lipsit de stil urban, neîncrezător în subtilități și retorică, plin de complexele originii, neadaptat la atmosfera din saloanele Europei, un țăran răsculat pe care boierii l-au lovit peste bot și l-au amenințat permanent cu trasul pe roată. Acest partid rudimentar nu are habar de beneficiile terapiei, nu acceptă că ar avea nevoie de meditații la retorică, nu știe să apeleze la stiliști. În fundul sufletului său, PSD este un fel de Chiriac din Noaptea furtunoasă, destul de curajos și arătos încât să se culce cu nevasta jupânului, dar totuși slugă. Slugă europeană.
Față de PNL și USR, partidul despre care vorbesc este parazitat de un complex de inferioritate supracompensat într-unul de exagerată superioritate.
Pe măsură ce PSD s-a maturizat, electoratul l-a trădat. În această epocă de frământări europene, nu ai cum să fii și cinstit și ticălos în același timp. Evident că îți faci planuri de viitor, iar tentația populismului e mare. Îți vine să te duci la birt, să te îmbeți cu vodcă proastă și să te pupi cu anturajul, dar dacă faci asta, vei fi pierdut. Pe de altă parte, te gândești că națiunea devine din ce în ce mai idioată și nu ar fi rău să-i cânți în strună, fiindcă dacă o viață are omul, o viață au și partidele, nimeni nu e nemuritor. Ar fi total eronat să începi să joci la păcănele, să îți maltratezi nevasta, să muncești cu ziua, să vrei să fii în rândul acelei lumi pe care altădată o aveai la picioare.
Dacă PSD ar fi o persoană, ar avea nevoie de asistență de specialitate, de un terapeut care să îi aglutineze complexele, să îi redea încrederea în sine, să îi pună în față o oglindă în care să se vadă că este, vorba poetului Radu Stanca, cel mai frumos din oraș.
”Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”.
Plin de bani de la trezorerie, PSD îi investește în televiziuni, deși toate datele obiective arată că la putere este Tiktok. Investește în formule greoaie, în discurs deja scurs în canalele istoriei contemporane, scoate la rampă figuri vechi și șterse. Chiar dacă este partid și nu persoană, PSD trebuie să își facă abonament la psiholog.
Iată ce spune Floriana Jucan, adică cineva care suferă că PSD a ajuns la 17% și nu își regăsește forța de odinioară:
” PSD, cel mai mare partid din România, acel partid care NU putea fi înfrânt în alegeri, a fost distrus, ajungând astăzi la 17% intenție de vot, în două etape.
Prima, prin decapitarea liderilor săi, centrali și regionali, cu o cătușiadă coordonată de la Bruxelles, în numele „statului de drept” și al luptei anticorupție, implementată riguros și cu dedicare – spre reeducare – de judecători, procurori și ziariști locali, folosiți și uitați.
Majoritatea celor care aveau puterea mobilizării electoratului, conducători locali pe care votanții îi urmau, au fost acuzați, „desfigurați” public, social, profesional, moral și politic, unii dintre ei condamnați și eliminați din politică, și, deci, de la putere.
A doua, prin cultivarea psihologică a sentimentului vinovăției de a reprezenta un „PSD vechi”, nefrecventabil, nedemn să stea la masă cu eligibilii recognoscibili după virtuți de leadership precum rucsacul și trotineta, politicieni de rit nou, modelele de urmat și de votat, evident”.
Concluziile doamnei Jucan sunt pesimiste, consideră că nu mai este nimic de făcut, în vreme ce eu cred că sunt soluții, prima dintre ele reprezentând-o anularea a tot ce a fost până azi echipă de comunicare și strategie de imagine, să se aleagă de ea praful și pulberea. Trebuie să vină în loc un grup de cercetători profesioniști, de copywriteri creativi, de mesageri talentați.
PSD ar face bine să considere pentru o clipă că ar fi om, nu partid, și să aibă grijă de soarta sa, sub spectrul amenințării cu eșecul. Perseverență, modestie, realism și retorică modernă.
După cum se vede, am pornit și am încheiat cu premisa că avem, în democrația românească, o nevoie imperioasă de un PSD puternic.
În fine, dacă PSD ar fi persoană, nu partid, aș ieși cu el la o bere.
Evident, s-o plătească el.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
