Catedrala Națională nu este doar o construcție impresionantă. Este o mărturisire. Este răspunsul vizibil al unui popor care a trecut prin istorie cu crucea în spate și care acum îndrăznește să ridice această cruce spre cer.
Am fost acolo de două ori în pelerinaj, împreună cu Marilena Barață, președintele trustului de presă „Curierul”, și cu alți jurnaliști argeșeni. Am văzut ceva ce nu încape în dispute televizate, în calcule de rating: am văzut oameni intrând lent, făcând semnul crucii cu multă nădejde. Am văzut o Românie care încă știe să rabde, să ierte. Pelerini veniți din toată România, din Republica Moldova și din diaspora românească, uniți în aceeași credință și în aceeași bucurie de a se ruga împreună, mulți dintre ei așteptând răbdători la rând între 9 și 12 ore ca să ajungă până în Sfântul Altar.
În fața Catedralei se deschide o esplanadă amplă, o piațetă frumoasă, construită nu ca un simplu ornament urban.
Acest spațiu are dublă funcție:
* pune în valoare monumentalitatea Catedralei
* permite participarea a peste 23.000 de credincioși la slujbe și evenimente religioase desfășurate în exterior
Cu alte cuvinte, Catedrala Națională nu e gândită doar „pentru cei dinăuntru”, ci pentru popor. Esplanada este, practic, un pridvor național
Arhitectura Catedralei Naționale este o sinteză a întregii Românii creștine. Nu este copie după o biserică anume, ci expresia unui neam întreg. Se întâlnesc aici:
* ocnițele moldave, acele adâncituri ritmate, verticale, care dau ritm zidului
* pridvoarele brâncovenești, cu noblețea lor calmă și liniile sculptate care trimit la Țara Românească;
* turlele zvelte transilvane, care urcă subțire și hotărât spre cer.
Toate acestea sunt unite într-un limbaj al monumentalității care dialoghează, voit, și cu marile catedrale occidentale. Este un gest asumat: în condițiile în care milioane de români muncesc în Occident și își cresc copiii acolo, Catedrala Națională este și pentru ei, este și despre ei. E locul de acasă.
Volumul construcției răspunde direct sensului liturgic: Catedrala adăpostește Taina Sfintei Euharistii, Trupul și Sângele lui Hristos. Privită de sus, configurația ansamblului trimite la forma potirului, vasul euharistic prin care Hristos Se dăruiește lumii. Aici, arhitectura vorbește teologie.
Privirea este atrasă de cele opt turle, îmbrăcate în lumină aurie. Fiecare are o semnificație.
* Marea turlă centrală este turla Pantocratorului și atinge 120 de metri până la baza crucii. Ea Îl reprezintă pe Iisus Hristos, Capul Bisericii. Este cea mai înaltă. Bine și firesc: Hristos este centrul. Argeşenii Virgil şi Anca Baciu, foşti primari în comuna Corbi, sunt cei care au realizat cu mare măiestrie cele opt turle şi au montat crucea de șapte tone pe turla principală a Catedralei Naționale.
* Patru turle mai mici, dispuse în jurul ei, îi simbolizează pe cei patru Evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan.
* Spre vest, turla clopotniță o reprezintă pe Maica Domnului.
* Turlele alăturate acesteia îi reprezintă pe Sfinții Apostoli Andrei și Filip, apostolii care au început creștinarea strămoșilor noștri geto-daco-romani. Sfântul Andrei nu e o simplă alegere, ci este pus intenționat aproape de Maica Domnului și aproape de intrare: el este Ocrotitorul României și al doilea hram al Catedralei Naționale. Primul hram este Înălțarea Domnului.
Urcând treptele spre intrarea principală, ești primit de Maica Domnului și de Mântuitorul Iisus Hristos, reprezentați pe ușile centrale. În stânga și în dreapta, alte trei uși pe fiecare parte, cu câte doi Sfinți Apostoli din cei 12. Nu este doar estetic. Este o pedagogie a întâmpinării: intri în Biserică trecut prin privirea Apostolilor, a Maicii Domnului, a lui Hristos Însuși. Pe uși sunt reprezentați sculptural peste 50 de sfinți. Ei stau literalmente „la intrare”, ca niște străjeri. Teologia e limpede: nu intri într-o simplă clădire; intri în comuniunea Bisericii.
Ușile reprezintă un element deosebit al lăcașului de cult, acestea cântăresc aproximativ 800 de kilograme fiecare. Detaliu tehnic esențial, și aproape nimeni nu îl spune, dar l-am văzut explicat acolo: sistemul de siguranță al ușilor este conectat la rețeaua electrică principală și, simultan, la un generator de rezervă. Dacă alimentarea generală cade, generatorul pornește automat și securitatea rămâne activă. În traducere: nimeni nu își asumă ca acest loc să fie vulnerabil. Este biserică, dar este și obiectiv strategic, protejat responsabil.
La interior, Turla Pantocratorului adăpostește o icoană a lui Hristos Pantocrator (Atotțiitorul), realizată în mozaic. În tradiția bizantină, această icoană domină spațiul naosului. Naosul este locul unde stă poporul lui Dumnezeu, adunat la rugăciune. Deasupra lui, privind din orice unghi, Hristos Pantocrator. Acesta este un mesaj vizual și duhovnicesc: Hristos nu e doar „amintit”. El domnește. El privește. El binecuvântează și judecă lumea cu iubire și dreptate. Îngerii care-L înconjoară în cupolă exprimă tocmai această unire a cerului și a pământului prin Liturghie.
Turlele și acoperișul sunt îmbrăcate în aproape 20.000 de metri pătrați de tablă dintr-un aliaj special de cupru, denumit comercial TECU-GOLD. Nu este doar pentru strălucire, ci pentru rezistență.
Acest material:
* suportă foarte bine intemperiile;
* permite tehnologii de montaj care asigură o durată de viață de sute de ani;
* necesită intervenții extrem de rare.
Esențial, dacă ne gândim că vorbim de o clădire înaltă, dificil accesibilă pentru lucrări de întreținere. Aici s-a gândit nu doar prezentul, ci și responsabilitatea față de generațiile care vin după noi.
Pe fațadă, atrage privirea un vitraliu monumental care înfățișează scena Înălțării Domnului. Are aproximativ 15 metri înălțime și 5, 5 metri lățime. Este impresionant nu doar ca proporție, ci și ca tehnică. Tehnologia este de tip clasic occidental, apropiată de cea folosită în catedralele dintre secolele XIV-XVI: sticla este colorată în masă, iar pictura devine parte integrantă din material, nu o peliculă depusă la suprafață. De aceea vitraliile acestea rezistă secole întregi fără să își piardă strălucirea. Așa ceva nu e kitsch, după cum au spus unii oameni. Este, pur și simplu, continuitatea unei arte sacre europene, adusă în secolul XXI, în inima Bucureștiului.
Catedrala are șase clopote monumentale. Fiecare este inscripționat cu:
* stema Patriarhiei Române,
* chipul Patriarhului României
* crucea patriarhală,
* și mențiunea: „Binecuvântarea Patriarhului Daniel al României pentru Catedrala Națională – Centenar 1918–2018”.
Sunetul lor poate fi auzit pe o rază de până la 15 kilometri, mai ales la marile sărbători.
Foarte important: costurile acestor clopote au fost acoperite integral din fondurile Patriarhiei Române. Patriarhul Daniel le numește un mijloc împotriva lenei duhovnicești: atunci când auzim clopotul, nu e doar „taxiul credincioșilor la slujbă”, ci este strigarea lui Dumnezeu către om, chemarea la rugăciune, la fapte bune.
În Vechiul și Noul Testament vedem că Dumnezeu nu respinge ideea de loc sfânt, ci dimpotrivă o poruncește și o umple de prezența Sa. În Vechiul Testament, Dumnezeu îi cere lui Moise să ridice Cortul Întâlnirii, „ca să locuiesc în mijlocul porului” (Ieșirea 25 ,8). Mai târziu, Templul din Ierusalim este zidit nu ca monument politic, ci ca loc al prezenței lui Dumnezeu în popor: „să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi 9, 3 / I Împărați 9, 3). Acolo se aduceau jertfe, acolo se rostea rugăciunea pentru tot poporul, acolo se cerea iertare și vindecare (III Regi 8, 27-30). Vedem, așadar, că nu este străin de voia lui Dumnezeu ca oamenii să-I pregătească un loc sfințit, separat de uzul obișnuit.
În Noul Testament, Hristos Însuși numește Templul „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16) și nu spune niciodată „nu mai trebuie casă de rugăciune”, ci dimpotrivă condamnă profanarea ei. Apostolii preiau acest model: creștinii se adunau „la templu într-un cuget” și frângeau pâinea „în case” (Fapte 2, 46), adică aveau atât cult public, cât și spațiu consacrat Euharistiei. Pe măsură ce Biserica crește, aceste case devin „biserici ale casei” (cf. Romani 16, 5), adică locuri rânduite pentru rugăciune, pentru predică și pentru Sfânta Împărtășanie. Cu alte cuvinte: nu zidim clădiri din mândrie, ci pentru că Trupul lui Hristos (Biserica vie) are nevoie de un loc stabil unde să se adune, să se vindece, să se spovedească, să se împărtășească și să cheme Numele Domnului împreună.
Doar cine slujește sau participă la marile momente liturgice din actuala Catedrală patriarhală știe cât de dificil este din cauza lipsei acute de spațiu: slujbele se desfășoară înghesuit, circulația este greoaie, iar credincioșii nu încap. Actuala Catedrală patriarhală a fost ridicată în anul 1658 ca biserică de mănăstire, apoi a devenit catedrală mitropolitană în 1668 și, abia provizoriu, catedrală patriarhală în 1925, la înființarea Patriarhiei Române, acest caracter provizoriu fiind consemnat chiar de patriarhul Miron Cristea după restaurarea din anii 1932–1935. Practic, de un secol slujim în provizorat, într-un spațiu care nu a fost gândit pentru rolul pe care îl are azi. În plus, actuala Catedrală patriarhală este mult mai mică decât catedralele mitropolitane din marile provincii istorice ale țării, ceea ce face evidentă nevoia unei Catedrale Naționale cu spațiu real pentru slujire și pentru momentele solemne ale Bisericii la nivel național.
Protos.
Prof. Rafael Vintilă
