Din punctul meu de vedere
Fotbalul e fotbal și ar fi exagerat să tragem concluzii politice în urma unui meci pierdut în fața echipei naționale din Bosnia și Herțegovina. Totuși, politicul este domeniul care influențează tot ceea ce se întâmplă într-o societate, așadar, putem face unele corelații.
Prima problemă pe care trebuie să o rezolv, cel puțin pentru liniștea mea, este aceea că antrenorul Mircea Lucescu a avut succese majore în străinătate, iar cu românii înregistrează un eșec dureros și rușinos.
Pe când marele antrenor era la Galatasaray, am avut prilejul să îl vizitez acasă, la Istanbul, imediat după o partidă din cupele europene. De la miezul nopții și până în zori, domnul Lucescu ne-a vorbit, mie și persoanei datorită căreia fusesem acceptat acolo, despre modul în care gândește și simte el jocul de fotbal. A fost o plăcere să îl ascult deoarece sunt microbist, era ca și cum, fiind meloman, aș fi avut ocazia să îl ascult o noapte vorbind despre muzică pe Sergiu Celibidache.
Așa se face că atunci când Mircea Lucescu a fost numit antrenor al echipei României, am fost sigur că va avea succes, strălucirea antrenorului fiind prea puternică pentru a mă îndoi de ceva. Iată de ce stau și mă întreb acum: ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat că Mircea Lucescu a avut succes în două țări efervescente, Turcia și Ucraina, iar într-o țară mămăligoasă ca a noastră, nu a mai putut avea succes. Pe turci i-a prins în momentul întoarcerii spre ideea otomană, pe ucraineni, în vremea când își recâștigaseră idependența, iar pe noi, în cel mai depresiv moment dintr-o existență națională oricum destul de depresivă.
Fiindcă așa suntem noi, mai mioritici, mai resemnați, mai cuminți, avem o reziliență domoală, iar pentru a compensa aceaste caracteristici am avea nevoie de lideri care să ne inspire. Nu cred că în ultimele trei decenii și jumătate am avut parte de măcar un singur lider politic inspirațional.
Nu văd a fi deloc întâmplător faptul că liderul cel mai deprimant din această perioadă se numește Ilie Bolojan. Nu-mi aduc aminte să fi avut un premier mai demolator de speranță decât omul de la Oradea.
Dacă doriți să acceptați că atmosfera din societate influențează starea de spirit a unei echipe naționale, e bine, dar dacă nu doriți, vă rog să vă gândiți la o altă explicație a eșecului.
Înfrângerile din fotbal deprimă, la rândul lor, societatea. Sunt studii sociologice mai vechi care spun că a doua zi după înfrângere scade productivitatea, se instalează o umbră de nevroză, opinia publică devine irascibilă și complexată.
Să lăsăm însă deoparte apropierile dintre politică și fotbal, să ne referim doar la politică. Am avea nevoie, mai mult decât oricând, de un lider capabil să se adreseze românilor altfel decât la modul ursuz și amenințător în care ne vorbește Bolojan. Un lider care să ne reîncarce bateriile, să ne ofere speranța că vom trece peste vicisitudini, că vom fi învingători. Când colo, îl avem pe unul pe care simți nevoia să îl îmbărbătezi tu, simplu cetățean, așa încât să nu se mai refere la incapacitatea de plată și falimentul țării.
Pentru a îmbărbăta o națiune e nevoie să stai de vorbă cu ea. Președintele Nicușor Dan vorbește mult fără să spună mare lucru. Ascultându-l, nu rămâi cu nimic, nu poți să faci un rezumat pe care să îl transmiți cuiva care nu s-a uitat la televizor. Aceleași clișee asupra cărora trebuie să faci multă hermeneutică pentru a extrage și a asimila ceva. Ilie Bolojan vorbește mai puțin și se îndreaptă spre gradul zero al emoțiilor. Nici unul, nici celălalt nu ne bagă în seamă ca fiind ființe vii, amândoi ne vorbesc ca la niște numere abstracte. Lipsa harului sare în ochi, ba chiar și un deficit de cultură umanistă absolut necesară unui lider autentic.
Nicușor Dan și Ilie Bolojan dau tonul în moda politică, ceilalți activiști îi imită, cu voie sau fără voie. Mesaje sunt care mai de care mai seci, mai mâncătoare de energie. Dacă noi suntem mioritici de la natură, ei sunt de-a dreptul depresivi.
Pentru că întotdeauna există o soluție la o criză, aș spune că pentru a compensa deficitul liderilor naționali e nevoie să venim fiecare dintre noi cu un plus de energie și moralitate. Trebuie să alungăm din mentalul colectiv paradigma caprei vecinului, unică, în felul ei, în cultura universală. Vorba Brătienilor, trebuie să ieșim la mal prin noi înșine. Când simțim nevoia miștoului și a garagaței, a bășcăliei și mitocăniei, poate că ar fi cazul să ne abținem.
Echipa națională de fotbal a pierdut cu Bosnia și Herțegovina. Putem trece mai departe spunând că înregistrează înfrângeri în fotbal absolut toate echipele. Problema este că noi pierdem mai duios, mai mioritic, mai fatalist. Cred că trebuie să ne dăm seama de deficitul nostru de curaj și seriozitate.
Într-o carte scrisă de trei cercetători americani și intitulată ”Cum să găsești sens într-o lume fără sens”, ni se recomandă următorul lucru: ”Grupurile trebuie să încurajeze o cultură a argumentării respectuoase în care oamenii se ascultă unii pe alții și nimeni nu își cenzurează opiniile de teamă să nu fie supus oprobiului”.
Sper să nu fiu supus oprobiului că i-am alăturat pe Mircea Lucescu și Ilie Bolojan.
În fond, ei doi ne domină clipa.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
