Din punctul meu de vedere
Dacă în privința faptului că suntem pro-occidentali și nu pro-ruși lucrurile sunt clare pentru majoritatea românilor, iată că nu le fel stă situația atunci când se pune problema să decidem dacă suntem pro-europeni sau pro-americani.
În ultima vreme, a devenit aproape obligatoriu să avem o opțiune în chestiunea susținerii fie a punctului de vedere al Comisiei Europene, fie a celui exprimat de Donald Trump. Din păcate, situația a evoluat de așa natură încât Washington-ul și Bruxelles-ul își numără fiecare susținătorii de pe bătrânul continent.
Mă număr printre susținătorii UE, ceea ce cred că ați face bine să puteți spune și dumneavoastră.
Pentru că gândirea critică trebuie să ne însoțească la orice pas, voi enumera câteva aspecte negative pe care adversarii Comisiei Europene le vehiculează.
Strategia de securitate a Casei Albe susține ca „Europa să rămână europeană, ca aceasta să-şi recâştige încrederea în sine la nivel civilizaţional şi să abandoneze obsesia zadarnică a asfixierii normative”. În document, se mai spune că UE „subminează libertatea politică şi suveranitatea”, că ”politicile privind migraţia transformă continentul şi creează tensiuni”, că pe continent se practică ”cenzura libertăţii de exprimare şi reprimarea opoziţiei politice”, iar pe ansamblu asistăm la ”pierderea identităţilor naţionale”.
Evident că nu voi scrie un eseu prin care să analizez fiecare dintre aceste acuzații. Trebuie spus însă că dacă în America problema statelor unificate s-a rezolvat încă de acum mai bine de 150 de ani, Europa tânjește încă să găsească o formulă unificatoare prin care să rămână relevantă economic și militar. De aici apare, probabil, senzația asfixierii normative. Dacă ne-am întoarce în timp, o astfel de ”asfixiere” am găsi-o și în America aflată în proces de federalizare. La fel stau lucrurile și în legătură cu ”subminarea suveranității”. Dacă chestiunea este pusă pe tapet chiar și în SUA zilelor noastre atunci când Trump trimite Garda Națională pentru rezolvarea unor probleme care ar putea ține de competența guvernatorilor, cu atât mai mult poate să apară o senzație de ”subminare” a deciziilor luate la nivel național într-o Uniune Europeană care își caută drumul. Cât privește critica adusă de administrația americană politicilor europene de imigrație, cred că ar fi potrivită zicala românească ”râde ciob de oală spartă”.
Separat, trebuie să analizăm acuzația precum că UE practică ”cenzura libertăţii de exprimare şi reprimarea opoziţiei politice”. Concret, Donald Trump a condamnat amenda de 120 de milioane de euro aplicată de UE platformei de socializare X a lui Elon Musk, manifestând-se în stilul său caracteristic: „Este o chestie foarte urâtă. (…) Este o chestiune dură. Nu cred că este în regulă. Nu știu cum au putut să facă asta. Voi vorbi mai târziu despre asta, voi primi un raport despre asta. Europa trebuie să fie foarte atentă. Fac multe lucruri. Vrem să păstrăm Europa așa cum este. Europa se îndreaptă într-o direcție greșită. Este foarte rău, foarte rău pentru oameni. Nu vrem ca Europa să se schimbe atât de mult. Merge într-o direcție greșită”, a spus Trump.
Două comentarii ar fi de făcut. America este patria META și X, prin care poate controla mentalități la nivel mondial, motiv pentru care Donald Trump se va revolta ori de câte ori UE va stabili reguli aplicabile rețelelor sociale. În paranteză fie spus, nici Casei Albe nu îi place TikTok, motiv pentru care a decis să cumpere rețeaua în varianta americană. Ce să facă Bruxelles-ul, să cumpere X și Facebook? Apoi, ideea ”trebuie să păstrăm Europa așa cum este” arată chiar insultător, pentru că doar europenii pot decide ce fel de Europă le convine.
Un al doilea set de acuzații cuprinde bănuielile că undeva, la vârful Comisiei Europene, cinstea nu ar fi la ea acasă, supoziție amplificată de două aspecte, anume scandalul mesajelor schimbate de Ursula von Der Leyen cu conducerea Pfizer și percepția că regimul Zelensky este profund corupt și nu ar fi exclus ca ajutorul acordat Ucrainei să se întoarcă, parțial, în conturile liderilor europeni. În ambele cazuri, cetățenii au dreptate să fie suspicioși, dar există și de data aceasta un dicton, de sorginte britanică, se pare, anume că nu trebuie să arunci copilul o dată cu apa din copaie.
Am ajuns la problema-cheie, anume susținerea, ce pare dusă dincolo de limită, acordată Ucrainei de către principalii lideri europeni. Aici, memoria Americii și a Europei se despart deoarece diferă enorm. Disputele de astăzi pe această problemă, a dimensiunii sprijinului, sunt justificate, doar că numai istoria, viitorul, vor decide cine are dreptate. Fiindcă am folosit deja două dictonuri, merge și al treilea: cine s-a fript cu ciorbă, suflă și în iaurt.
Un comentariu aparte merită ideea confiscării activelor bancare rusești din Belgia cu garanții date individual de statele UE. România, de pildă, ar urma să vină cu o garanție de peste 4 miliarde de de euro, ceea ce pare absurd, în condițiile austerității de acum. Pe de altă parte, apărarea graniței de răsărit ne-ar costa infinit mai mult în situația unei agresiuni. Înclin să cred că s-a vehiculat o strategie maximală riscantă pentru a se obține mai ușor contribuțiile directe.
Vorbeam mai sus despre faptul că doar istoria va da verdictul. Mai ales România trebuie să privească din perspectiva termenelor lungi, viziune în care susținerea Ucrainei este obligatorie.
Acestea fiind zise, cum răspundem la întrebarea ”eu pentru cine votez”, pentru America sau pentru Europa?
Ce să spun, „nu mă-mpingeți, c-amețesc”.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
