Încep primul articol din acest an cu o precizare, anume că sunt un suporter fanatic al regulilor dreptului internațional, acel set de norme și principii care guvernează relațiile dintre state și alte subiecte internaționale, bazându-se pe tratate, cutume, principii generale de drept și decizii judiciare. Evident, viața mea din comuna argeșeană Albota nu este direct afectată de încălcarea acestor reguli, dar spiritual și sufletește sunt dărâmat atunci când aflu știri despre abuzuri și nerespectări flagrante ale regulilor despre care vorbim. Cred că viața mea are sens doar dacă va rămâne ca o picătură în oceanul infinit al civilizației și culturii umanității, iar umanitatea va rezista în mileniile următoare doar cu condiția ca regulile dreptului internațional să fie respectate. De câte ori aceste reguli sunt încălcate, resimt situația ca pe un atac direct la propria-mi existență.
Când Donald Trump l-a vânat pe Maduro, președintele țării suverane Venezuela, capturându-l ca pe un animal sălbatic, am avut o zi proastă și m-am luptat cu un abur de drepresie.
A nu se înțelege că apăr vreo clipă ceea ce au făcut din Venezuela Hugo Chavez și Nicolas Maduro. Și știu ce au făcut nu din relatările politice contradictorii, ci din lectura romanului scriitoarei Karina Sainz Borgo ”La Caracas va fi mereu noapte”. Excepțional roman despre suferința omului venezuelean asupra căruia s-a lăsat o noapte grea odată cu suveranismul grețos și de cumetrie, fascist prin coloratura continentală, instituit de revoluția bolivariană. Dați-mi voie să vă arăt mici citate din textul romanului, așa cum le copiasem în ”caietul meu fără sfârșit”.
– ”Abia dacă îi mai rămâneau pastile care să completeze doza zilnică. La fel ca pâinea, nici alprazolamul nu prea se mai găsea, iar descurajarea își croia drum cu o forță egală cu disperarea celor care vedeau cum dispar toate cele de care aveau nevoie: persoane, locuri, prieteni, amintiri, mâncare, liniște, pace, verticalitate. A pierde devenise verbul egalizator pe care Fiii Revoluției îl foloseau împotriva noastră”.
– ”A stat mai bine de o lună în temnița aia săpată la o adâncime de cinci etaje sub nivelul solului.
Departe de orice zgomot, fără ferestre, fără lumină naturală sau aerisire. Nu răzbătea decât scârțâitul șinelor la trecerea metroului pe deasupra capetelor lor. Santiago ocupa una dintre cele șapte celule aliniate una în continuarea celeilalte, așa că nu avea cum să vadă sau să știe cine erau ceilalți deținuți. Fiecare încăpere măsura doi metri pe trei. Podeaua și pereții erau albi. La fel și paturile și vizeta prin care era strecurată tava cu mâncare. Nu li se dădeau niciodată tacâmuri: dacă voiau să mănânce, trebuiau să mănânce cu mâna”.
– ”Ana nu mai știa nimic de Santiago de săptămâni bune. Nici măcar telefonul acela pentru care plăteau săptămânal sume uriașe nu mai suna, nici măcar firavul semn de viață care-i parvenea sub formă de fotografii trimise de pe un telefon al cărui număr nu era niciodată același”.
Așa stau lucrurile, dar poporul venezuelean avea dreptul să se elibereze prin el însuși. Românii resimt și în prezent efectele celor patru secole de vasalitate otomană. Cred că până în sângele nostru a intrat trauma Brâncovenilor ”extrași” de un fel de Delta Force otoman de la curtea domnească din București. Niciodată nu se va șterge din istoria Venezuelei ceea ce a făcut Donald Trump, chiar dacă la Caracas nu va mai fi mereu noapte.
Situația din Venezuela este dramatică, dar o eventuală preluare ostilă a Groenlandei de către SUA ar fi o catastrofă pentru întreaga lume civilizată și o satisfacție uriașă pentru dictaturi. Chiar dacă am criticat Bruxelles-ul pe parcursul celor 400 de pagini ale cărții mele ”Dragă Occidentule”, trebuie să îi mulțumesc lui Trump că pentru prima oară și în mod neașteptat am nu doar argumente, ca până acum, ci și sentimente pentru Uniunea Europeană. Nu aș fi crezut să mi se întâmple să spun că iubesc UE și consider Europa cel mai evoluat loc de pe planetă din punct de vedere civilizațional și moral.
În context, simt nevoia să mă refer la acordul MERCOSUR. În mod sigur, Nicușor Dan a primit asigurări că fluxul banilor europeni va fi asigurat dacă votează în favoarea tratatului, iar reacția Budapestei precum că UE face România ”great again” ne spune că au avut loc promisiuni în spatele ușilor închise, chestiune care nu putea fi recunoscută public oricât de mult iubim transparența. Pe de altă parte, poate fi acceptată reacția PSD, care nu putea proceda altfel decât să conteste decizia României. Știe însă și PSD de ce și pentru ce s-a votat astfel. În context, trebuie observat că Ilie Bolojan a fost protejat, scos din ecuație, fiindcă altminteri mandatul său ar fi fost încă și mai fragil.
Întrebarea pe care ne-o punem toți, mai mult sau mai puțin explicit, este câtă siguranță/nesiguranță mai guvernează viețile noastre. Fără a încerca să vin cu o listă de argumente pro și contra, cred că orice s-ar întâmpla suntem norocoși că facem parte din UE, această Bătrână Doamnă a Terrei. Cine ar atenta la siguranța europenilor ar reaminti de demența hitleristă și s-ar înscrie în cartea rușinii planetare.
Aș paria că nici măcar Donald Trump nu riscă să fie astfel consemnat. n
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zielele de luni și joi)
