Cursul leu-euro nu mai este „îngheţat” ca în 2023-2024, dar nici nu reflectă liber dezechilibrele economiei.
În ianuarie 2026, euro a trecut pragul de 5,08-5,09 lei, după o depreciere lentă, administrată, iar dobânda-cheie a BNR a coborât la 6,5%. Mesajul este limpede: România a început o tranziţie, dar fără să schimbe strategia de fond. Ajustarea există, însă este dozată cu grijă, pentru a evita şocurile sociale şi politice. Stabilitatea relativă a cursului nu este rezultatul unei economii echilibrate, ci al unui mix de politici care mută presiunea din curs în costul banilor. Dobânzile rămân ridicate, finanţarea statului este scumpă, iar creşterea economică rămâne modestă. Cu alte cuvinte, leul este stabil pentru că este apărat, nu pentru că economia l-ar susţine natural.
• Dobânda rămâne principalul amortizor
Nivelul de 6,5% al dobânzii-cheie continuă să plaseze România printre economiile cu cea mai restrictivă politică monetară din regiune. Diferenţialul faţă de zona euro continuă să joace rol de scut: descurajează ieşirile de capital şi menţine interesul pentru activele în lei. Preţul este, însă, evident în economie: credite scumpe, investiţii amânate, randamente ridicate cerute statului pentru a-şi finanţa deficitele. Cursul mai ridicat decât în anii anteriori arată că presiunile nu au dispărut. Ele au fost lăsate să se manifeste parţial, într-un ritm controlat. Nu vorbim despre o apărare rigidă, ci despre o gestionare prudentă a alunecării, care încearcă să câştige timp.
• Deficite mai mici, dar încă problematice
Deficitul comercial rămâne mare, chiar dacă ritmul de creştere s-a temperat. Exporturile au început să recupereze, importurile s-au mai domolit, iar consolidarea fiscală a devenit inevitabilă. Totuşi, dezechilibrul de fond persistă. Faptul că leul nu s-a depreciat mai mult nu înseamnă că problema s-a rezolvat, ci că este compensată prin costuri interne: dobânzi ridicate şi creştere economică slabă.
1) Ce alte variante ar fi existat?
Strategia aleasă nu a fost singura posibilă. România a avut – şi încă mai are – alternative. Diferenţele dintre ele ţin de cine plăteşte costul şi când. Ajustarea prin curs, nu prin dobândă (varianta evitată)
În loc să apere moneda cu dobânzi mari, autorităţile puteau permite o depreciere mai clară şi mai rapidă a leului. Ce ar fi însemnat: un curs poate la 5,10-5,30 lei/euro (nivel la care economia se află deja parţial); importuri mai scumpe şi temperarea consumului pe datorie; exporturi şi producţie internă mai competitive; spaţiu pentru dobânzi mai mici.
Costul: inflaţie pe termen scurt, nemulţumire socială, pierdere de capital politic.
Beneficiul: ajustarea dezechilibrelor prin preţuri, nu prin sufocarea creditului; o economie mai puţin dependentă de „dobânda-scut”.
Aceasta ar fi fost varianta dureroasă imediat, dar mai sănătoasă pe termen mediu.
2) Corecţia fiscală şi comercială reală (varianta corectă economic, dar dificilă politic)
A doua variantă ar fi fost să reducem presiunea asupra leului la sursă. Ce ar fi presupus: disciplină bugetară reală, nu cosmetizată; reducerea risipei şi a cheltuielilor rigide; politici pentru producţia internă, nu doar pentru consum; folosirea fondurilor europene pentru investiţii productive, nu compensări temporare. Costul: conflicte politice, reforme impopulare, creştere mai lentă pe termen scurt. Beneficiul: stabilitate durabilă, curs susţinut natural, fără dobânzi punitive. Aceasta este optiunea bună, dar aproape niciodată aleasă la timp.
De ce nu a fost aleasă nici una dintre variantele optime?
Pentru că ambele lovesc imediat şi vizibil: fie în nivelul de trai (prin curs), fie în structurile politice şi bugetare (prin reforme). Strategia actuală – dobânzi ridicate şi curs relativ stabil – amână costul, îl face mai puţin vizibil şi îl distribuie difuz: prin credite scumpe, investiţii ratate şi creştere economică slabă. Este varianta politică cea mai comodă, nu cea mai eficientă economic. Alternativa a existat şi există încă: ori laşi cursul să ajusteze economia, ori repari economia pentru a nu mai forţa cursul. România a ales o a treia cale: să ţină cursul sub control şi să lase dobânda să facă toată munca grea.
Funcţionează pe termen scurt.
Pe termen lung însă, această alegere face ca stabilitatea leului să fie scumpă, fragilă şi permanent condiţionată.
