Din punctul meu de vedere
Întrebarea este mai mult decât înfricoșătoare.
Dacă SUA – Israel pierd războiul din Iran, ceea ce sper să nu se întâmple, atunci casa noastră numită Occident va suferi o degradare cum nu s-a mai văzut. Deja plouă prin acoperiș, ușile scârțâie, pereții au început să prindă igrasie.
Totul ne aduce aminte de cartea profetică a lui Oswald Spengler, publicată în urmă cu peste 100 de ani și intitulată ”Declinul Occidentului”, a cărei idee principală este că civilizațiile trec prin cicluri de naștere, dezvoltare, maturitate și declin. Dacă așa stau lucrurile, atunci însemnă că civilizația noastră, întemeiată pe filosofia greacă, dreptul roman și tradiția biblică, dă semne de slăbiciune, ceea ce este deprimant.
Mecanismele sociale pot face ca noi, oamenii din Vest, să nu ne mai simțim confortabil în acteastă perioadă. Nu partea materială ar conta, ci sentimentul de înstrăinare, percepția faptului că ne invadează cineva mintea și inima. Este vorba despre cineva care nu a mizat niciodată pe Homer, pe Shakespeare, pe Kant și Nietzsche, pe catedrale și pe Renaștere, pe Cuvântul cu care se deschide Evanghelia după Ioan. Sentimentul de cotropire l-ar putea avea orice om din emisfera noastră, chiar dacă nu a deschis o carte în viața lui, fiindcă s-ar putea schimba canonul, adică acea matice a valorilor în virtutea căreia funcționăm de mii de ani.
Observăm ceva chiar mai îngrijorător decât faptul că Iranul vrea să schimbe petrodolarii pe yuani, ca fiecare petrolier care trece prin strâmtoarea Hormuz să consolideze moneda Chinei, anume că o dată cu dolarul s-ar putea pierde în ceața istoriei percepția actuală a binelui, adevărului și frumosului.
Deja, la nivelul comunicării, SUA – Israel sunt la egalitate cu Iranul. America nu mai face legea la nivelul mass media, pe rețelele de socializare punctele de vedere orientale tind să le egaleze pe cele occidentale. Desigur, vor fi unii care se vor bucura, dar atrag atenția că schimbarea culturii este doar bucuria nebunilor.
Un chinez care face pe profetul a afirmat deja că populația și geografia Iranului fac imposibilă orice ocupație prelungită. Liniile lungi de aprovizionare, rezistența internă puternică și terenul montan ar transforma orice succes militar inițial într-un eșec strategic. „Nu există absolut nicio șansă ca America să câștige acest război”, a afirmat omul, probabil cu aprobarea autorităților. Asta în timp ce Donald Trump a declarat, în cadrul unui miting electoral în Kentucky, că „am câștigat” războiul, apoi a schimbat brusc tonul: „Nu vrem să plecăm mai devreme, nu-i așa? Trebuie să ducem treaba la bun sfârșit”.
Consilierii economici și oficialii, inclusiv cei din Departamentul Trezoreriei și din Consiliul Economic Național, l-au avertizat pe Trump că un șoc petrolier și creșterea prețurilor la benzină ar putea eroda rapid sprijinul intern pentru război. Consilierii politici, printre care șefa de cabinet Susie Wiles și adjunctul acesteia James Blair, susțin argumente similare, concentrându-se pe consecințele politice ale creșterii prețurilor la benzină și îndemnându-l pe Trump să definească victoria în mod restrictiv și să semnaleze că operațiunea este limitată și aproape finalizată, au afirmat sursele.
Vor spune unii că Occidentul a exagerat punând accentul pe individualism, ca atare își merită soarta, dar aș vrea să-i văd pe acești critici suferind în momentul în care și-ar pierde autonomia personală și libertatea de alegere.
Chiar dacă nu avem pe masă cărțile lui Immanuel Kant sau John Locke, ne-am născut și am trăit în supa lor intelectuală care a contribuit la ideea că individul este purtător de drepturi și responsabilități proprii. Societățile occidentale valorizează inițiativa personală, competiția și exprimarea opiniilor individuale, iar instituțiile politice tind să fie construite în jurul drepturilor cetățenești și al regulilor impersonale. Ne-am obișnuit cu acest stil de gândire și schimbarea ar presupune o suferință enormă.
Prin contrast, Confucius în Asia de Est sau tradițiile religioase din Orientul Mijlociu și India, au favorizat ideea că individul trebuie să își definească rolul în raport cu familia, comunitatea și ordinea socială. Stabilitatea grupului este adesea considerată mai importantă decât afirmarea individuală. Am putea, mai ales dacă s-ar schimba brusc, să suportăm șocul unei asemenea schimbări de gândire și comportament? Cred că ar fi mai dificil decât suportarea schimbărilor climatice.
Occidentul, influențat de modernitate și de dezvoltarea științei, tinde să valorizeze inovația și progresul. În multe regiuni orientale, tradiția și continuitatea culturală au o autoritate mai puternică. Am putea lua lumină de la un ayatollah? Mă îndoiesc.
Se spune că totuși, globalizarea, urbanizarea și comunicarea globală reduc treptat aceste contraste, iar astăzi multe societăți combină elemente din ambele modele culturale, dar ce ne facem dacă schimbările vor deveni bruște?
Observ că există și suficientă confuzie, se bucură unii pe Facebook ori de câte ori pare că Trump s-a înșelat, că personalitatea lui i-a jucat un renghi, iar adăugându-l pe Netanyahu în ecuație, am avea un cuplu de clovni cu accente sadice. Sunt destui oameni în jurul nostru care privesc acest război cu detașarea cu care se uită la un meci de fotbal dintre două echipe cărora nu le sunt suporteri și în consecință nu contează cine marchează, cine pierde și cine câștigă. Greșită atitudine!
Istoria accelerează. Spengler spunea, în cartea amintită la început, că declinul Occidentului va dura o perioadă lungă, dar după cum merg lucrurile, nu ar fi exclus să pătimim chiar noi, contemporanii, în urma efectelor schimbării. Europenii, mai ales, deoarece se află prinși la mijloc, între două lumi.
Nu trebuie să faceți ca mine, sunteți liberi să rămâneți indiferenți, dar recunosc public că trăiesc acest război ca pe unul personal și îmi doresc nespus ca victoria să fie a noastră.
Refuzați să credeți că mai există ceva ”al nostru”?
Întrebarea rămâne deschisă.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
