Din punctul meu de vedere
Singurul produs din România făcut de om pentru om care se dă întotdeauna gratuit este un articol de presă. Nu costă nici măcar un bănuț, e ieftin ca aerul pe care îl respirăm. Cineva s-a gândit la alegerea subiectului, a înșirat cuvintele pe calculator, a pus un titlu, iar altcineva cheltuiește energia necesară pentru a apăsa cu degetul pe un ecran, adică nimic. Vânzătorul obosește, primitorul (fiindcă nu îi pot zice cumpărător) se informează, se distrează. Iar uneori insultă, uneori înjură, uneori umilește.
Situația este unică pe piață. Primești ceva gratuit și te declari nemulțumit, deși nimeni nu te obligă să primești, tu alegi ce citești. Mai treacă, meargă, dacă îți exprimi o opinie la fel de gratuită precum articolul, dar lucrurile devin absurde când alegi să-l faci albie de porci pe ziaristul care nu te-a obligat să citești, iar dacă ai citit, nimic n-ai plătit.
Cei care vor să te jignească îți reproșează că ești vândut, că ai primit bani pentru opinia pe care o exprimi, că nu ești echidistant, că ești subiectiv (ca și cum s-ar putea ca o opinie să fie altfel decât subiectivă). Ziaristul devine astfel un fel de cerșetor, câtă vreme cititorul este un prinț fără frică și prihană.
De cele mai multe ori, cei care vor să îl umilească pe autor sunt cu mult sub nivelul de pregătire al acestuia. Nu contează că autorul și-a petrecut zeci de ani din viață învățând, informându-se, cheltuind astfel bani și timp, experimentând nopți nedormite și emoții nedorite pentru a oferi gratuit un punct de vedere. Majestatea Sa, cititorul care ofensează, îl vrea pe autor sărac 100%, își dorește să nu aibă bani nici pentru o coajă de pâine, darămite pentru a-și întreține familia. O asemenea răutate pură nu întâlnești decât în relația cititorului nesimțit cu autorul care oferă articolul gratuit.
Consider că acestui cititor ar fi bine să îi transmit câteva date obiective, în speranța că se va gândi de două ori înainte de a-și arunca lăturile din capul său în capul ziaristului.
Aproape toate democrațiile finanțează presa, dar la acest capitol România se află pe ultimul loc în Europa. Nivelul tipic este între 0,05% și 0,20% din PIB. În Franța, se cheltuie aproximativ 1–1,2 miliarde euro/an pentru presa privată , aproximativ 0,04% din PIB, sistemul fiind administrat în principal de Ministère de la Culture. În Norvegia, se cheltuie aproximativ 350 – 400 de milioane de euro anual, adică 0,05 – 0,06 % din PIB, prin Norwegian Media Authority. În Germania, statul finanțează doar media locală cu 600 – 900 de milioane de euro, în Franța, cu 500 – 800 milioane de euro, în Italia cu 300 – 500 milioane de euro, în Spania, cu 250 – 400 milioane de euro.
În Ungaria, doar pentru presa locală se alocă 70 – 100 milioane de euro, în Polonia, 80 – 150 milioane de euro, în Cehia, 30 – 60 milioane de euro, în Slovacia, 10 – 20 milioane de euro.
Nu vreau să umplu acest articol cu cifre, ci să explic un lucru elementar, anume că în epoca în care presa se citește în mod majoritar pe internet, democrațiile au luat decizia de a acoperi costurile de producție din media cu bani de la buget, ceea ce în România nu se prea întâmplă, iar dacă se întâmplă, nu e în mod organizat și predictibil, tocmai pentru ca ziariștii să fie dependenți de factorii de putere.
Ideea că te plătește cineva pentru a scrie în favoarea lui e falsă. Niciodată nu vei reuși să publici un articol în care să susții ceea ce este de nesusținut, ceva ce intră în contradicție flagrantă cu realitatea. Dacă totuși faci acest lucru, îți pierzi cititorii. În plus, fiecare ziarist face parte dintr-un sistem media, iar sistemul, mai devreme sau mai târziu, va restabili, va aproxima, cel puțin, adevărul. Un articol de opinie are rolul de a pune în discuție o părere asumată de un ziarist, ceea ce presupune deschidere spre alte păreri. Interesele autorului se confruntă cu interesele cititorului, pe piața liberă a punctelor de vedere. O minimă politețe între autor și cititor presupune că ambii înțeleg jocul intereselor și al subiectivităților, iar gratuitatea ofertei îl apără pe ziarist. Câtă vreme nu plătești, cât timp ești liber să alegi ceea ce citești, este aberant să reproșezi ceva unui ziarist și inadmisibil să îl insulți.
Ziaristul este constrâns de realitate să tindă spre obiectivitate, dar acesta este un drum infinit, precum infinit este și drumul cititorului spre acceptarea unui punct de vedere. Ziaristul de opinie, mai ales, este un avocat, cititorul este o instanță. Cum nu există avocați fără contract, nu există nici ziariști fără contract.
Pentru a mă face mai bine înțeles, cred că ar fi bine să vorbesc puțin despre autorul care sunt. Nu am semnat niciodată vreun contract de presă cu vreo persoană sau vreo organizație care mi-au trezit suspiciuni, ale căror fapte, atitudini sau ideologii nu le împărtășesc. Mi-am oferit astfel o anumită marjă de libertate, fiindcă în presă, ca în întreaga societate, libertatea absolută nu există.
Ziaristul nu este nici stăpânul, dar nici sluga cititorului, este un om aflat la egalitate de drepturi și îndatoriri cu ceilalți oameni. Mass media, cuprinzând creatori și consumatori de conținut, reprezintă o piață în care cererea și oferta sunt libere. Singura deosebire față de celelalte piețe este că pe această piață produsele sunt absolut gratuite.
În România, presa este gratuită. Ca aerul.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
