Din punctul meu de vedere
Am avut prilejul să interacționez cu reprezentanți ai clasei politice și ai presei din mai multe țări, am fost atent la gradul de agresivitate interpersonală, așa încât pot spune că în România moara cu noroi macină mai mult ca în alte părți, iar românii sunt mult mai înclinați decât alte neamuri să se insulte între ei. Ne-am creat o tradiție mizerabilă, atât în presă, cât și în viața publică, să ne porcăim, să ne bălăcim în troaca vorbelor grele, considerând că astfel suntem mai puternici, mai inteligenți, mai șmecheri. Da, ideea românească de șmecherie are un echivalent în multe culturi, dar la noi se bucură de prestigiu ca la nimeni altcineva. Românul șmecher și spurcat la gură primește un grad înalt de acceptare socială și rolul său în ierarhia informală a prestigiului este foarte ridicat, așa cum vedem permanent în presă și pe rețelele lociale.
Nu există în România dezbatere fără personalizarea conflictului, recte fără critica persoanei, nu doar a ideii, fără ironie și sarcasm, fără reacții emoționale care, în alte culturi, ar friza isteria. Nu pretind să fim precum suedezii, norvegienii, danezii sau finlandezii unde funcționează modelul consensual, limbajul moderat și controlat și o sancționare socială rapidă a agresivității verbale, dar măcar să ne apropiem de francezi, nemți sau olandezi, la care discursul public poate fi oricât de dur pe fond, dar insultarea directă a persoanei este întotdeauna intolerabilă.
Șmecherul român cu limbaj demn de ușa cortului este vedetă pe rețelele de socializare, unde riscul sancțiunii juridice se dovedește a fi minim. El te insultă la adăpostul legii și, adeseori, al anonimatului, pentru că întotdeauna găsește un public care să îl aplaude, iar miile și sutele de mii de cazuri de acest fel formează o rețea a șmecheriei contondente care sufocă viața socială, provocând o ceață deasă în fața percepțiilor clare, a promovării meritocratice, a progresului civilizațional.
N-ar fi rău dacă aceste caracteristici românești ar rămâne pete de culoare, însă funcționează și pe acest palier legea acției și reacției, în sensul că șmecherie propui, dispreț primești, din toate părțile și sub toate formele. Nu întâmplător suntem țara cea mai umilită din UE, ne merităm soarta.
Mi-a rămas în memorie o seară petrecută în fața televizorului într-o țară extrem de săracă din Africa neagră, asistând la o dezbatere cu privire la rolul religiei în procesul de educație școlară. Am admirat concentrarea participanților pe subiect, modestia tuturor, precauția cu care își măsurau intervențiile, seriozitatea ce reieșea din conștientizarea faptului că abordează o problemă cu implicații naționale. La noi, circ, la ei, amfiteatru.
Încrederea românilor în români este la cote de avarie și punem pe seama altora cele mai grave deficiențe morale, îi considerăm lași, trădători, corupți, ignorând realitatea psihologică potrivit căreia defectele pe care le vezi la aproapele tău sunt, de fapt, defectele tale ascunse în inconștient. Acest cerc vicios funcționează ca o tornadă națională care distruge tot ce prinde, provocând nefericire, compleze de inferioritate, eșecuri în serie. Suntem o națiune nevrozată.
Încerc să spun fără să ofensez pe nimeni că situația are în amonte apucăturile celor care odinioară au fost robi și plătesc tribut unor umilințe istorice. Vectorul care propagă nenorocirea este reprezentat de cultura manelistă și pot face observația că aceasta s-a încarnat politic și instituțional într-un partid care, departe de a fi suveranist, este mai degrabă expresia bombei cu noroi care a explodat pe tărâm românesc cu secole în urmă.
Clasa politică și jurnalistică este corodată de acidul manelist. Iarăși îmi aduc aminte de atmosfera întânită în micul birou al lui Abdoulaye Wade, președintele reformator al Senegalului între 2000 și 2012, unde gazdele, în frunte cu amfitrionul, emanau modestie, îngrijorare și concentrare pe problemele esențiale. Prin contrast, politicianul român, cu excepțiile de rigoare, nu este străbătut de percepția miracolului că a ajuns să lucreze pentru țară și istoria neamului, i se pare că statutul i se cuvinte, iar funcția se îndeplinește de la sine. Am ajuns, dacă nu cumva am fost dintotdeauna, delăsători, flegmatici, ușuratici peste măsură, iar viața ne răspunde cu aceeași monedă.
Excepțiile cu care ne lăudăm ori de câte ori ne speriem privindu-ne în oglindă sunt puse pe seama geniului național, uitând că toți monștrii sacri ai științei și culturii române au fost cât mai aproape de sfințenie și cât mai departe de șmecherie, trăind și muncind la sacrificiu și uitând să pretindă ceva, cât de mic, de la societate. Pretențiile la români sunt exacerbate, așteaptă de la alții să li se ordoneze viața și le vină pe masă belșugul, iar când așteptările se dovedesc nerealiste, un potop de invective le iese pe gură. „Suntem un popor de isteți fără destin”, scria Cioran. Nu respectăm regulile, doar ne temem de ele și ne facem titlu de glorie din a le încălca sau măcar ocoli. Forma există, dar cu fondul stăm mai prost.
Dacă aș fi ministrul Educației, aș introduce un curs obligatoriu de caragialism, în cadrul căruia elevii ar învăța cum să nu fie. Să nu fie oportuniști și lipsiți de principii, să nu fie flexibili moral și grandilocvenți la ocazii festive. În treacăt fie spus, Caragiale a fost blând cu noi. Peste Caragiale, a venit maneaua.
În zilele noastre, moara cu noroi macină din toate puterile. Avem noroi, noroiul este principala noastră bogăție națională. Fiecare morar de noroi, mare sau mic, este un dușman al propriului popor. Câtă vreme alții vorbesc despre eroism, noi ar trebui să discutăm despre mersul la duș, măcar în sens moral, dacă nu concret.
Să oprim moara cu noroi!
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
