Din punctul meu de vedere
În marja moțiunii de cenzură, am putut observa un fenomen bizar, anume că suporterii celor două tabere au început să semene cu membrii celor două tabere. Oameni care nu sunt membri de partid au publicat pe Facebook texte care aveau aceeași retorică precum textele membrilor de partid. Te întrebi: cine a contaminat pe cine?
Mai mult, retorica din ambele tabere a devenit interșanjabilă, adică liberalii vorbeau precum pesediștii, iar useriștii precum auriștii. Evident că suporterii au adoptat acest unic mod de exprimare, ajungând să nu se mai deosebească unii de alții în chestiuni precum formularea frazelor, modul frust de argumentare, termenii tari folosiți împotriva inamicilor. S-a ajuns la identitate stilistică totală, doar numele partidelor și ale politicienilor rămânând diferite. S-au creat două bule identice care se războiau, și încă o mai fac, între ele în mod suprarealist.
Acest fenomen de uniformizare a polemicii, în care toți actorii, profesioniști sau nu, au devenit o apă și-un pământ, a dus la o nemaiîntâlnită sărăcie a discursurilor, rostite în studiouri de televiziune sau scrise pe rețeaua de socializare, la o infantilizare a vocabularului și la manelizarea mesajelor.
Încă un lucru, la fel de interesant, îl reprezintă imitarea de către membrii activi de pe Facebook a structurii ierarhice a membrilor de partid. Și în online, ca și în partide, au apărut liderii și purtătorii de geantă care le cântă în strună. Mai ales liderii virtuali sunt kitsch deoarece ei nu luptă decât pentru propria vizibilitate și confirmare, neexistând altă miză.
Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, așa cum ar fi fost de așteptat, pe rețelele sociale ar fi apărut postări argumentate, cu date concrete, cu idei ale unor economiști sau politologi, care să le demonstreze politicienilor că trebuie să gândească mai subtil și mai profund, că nu își mai pot permite un mod rudimentar de dialog. Din nefericire, postacii și politicienii s-au întrecut în a fi care mai de care mai schematici, mai rigizi cognitiv, și de un absolutism dizgrațios.
Problemele economice și sociale ale României, ca de altfel ale oricărei alte țări, rămân o enigmă pentru cei care se comportă astfel în planul cunoașterii și al comunicării. Nu se degajă nicio idee constructivă folosind maniheismul ca metodă și caramitrizarea ca vocabular.
Nu se pune problema să deschidem Facebook pentru a citi eseuri sau capitole de tratate economice, în schimb avem dreptul să estimăm că autorii de pe rețeaua de socializare au citit eseuri și tratate înainte de a se înscrie la postări, ori au citit povești și adaugă o poveste personală. Nici una, nici cealaltă, postacii procedează precum suporterii echipelor de fotbal, în vreme ce îl tratează, pe bună dreptate, pe un anumit lider de partid că a fost lider de galerie. Liderii micilor galerii sunt și postacii.
Partea cea mai frustrantă a poveștii este că încrâncenarea sterilă refuză umorul. Nu am văzut meme-uri sau bancuri memorabile, creative, ci țipete gregare. Oricărui om care iubește argumentarea îi vine greu spre imposibil să respire acest aer încărcat de isterie.
Omenirea se confruntă cu probleme grave pe care le știți și nu este nevoie să le mai enumăr. Opinia publică este datoare cu atitudini nobile, altruiste, capabile să conducă la o societate îmbunătățită, păstrându-se esența democrației și a pieței libere. Se știe că pe Facebook postează pe subiecte politice, în mare măsură, oameni din clasa medie, cu pregătire superioară, cei care se situează în toate privințele deasupra grijilor și frustrărilor clasei celor mai puțin școlarizați. De la acești oameni așteaptă ceilalți, care sunt mai mulți și mai neputincioși, lumină, primind în schimb întunericul unor partizanate exprimate grotesc. Fiind deștepți și școlarizați, postacii nu se obosesc să transmită mesaje deștepte și pline de roadele școlii, preferă să arunce unii în alții cu vorbe goale care nu folosesc la nimic.
”Este nevoie să realizăm o masă critică de cetățeni etici”, spune un sociolog englez. Din partea guvernelor există puțină speranță să crească nivelul moralității și al seriozității, înțelegând prin aceasta altruism, echilibru, transparență. Speranța nu poate veni decât din partea opiniei publice. Dar dacă un politician este subminat de egoism și, uneori, de rapacitate, cetățenii care creează opinie sunt și ei marcați de dorința de a avea glorie în mica bulă. Find de cele mai multe ori gratuită, această dorință devine nelimitată, începând să semene cu adicția. Am observat pe Facebook oameni îndrăgostiți de ei înșiși și dependenți de like-uri.
Desigur, ca în orice situație ce se supune unei reguli, există excepții. Îi citesc cu interes pe rețelele de socializare pe cei care transmit senzația că sunt dubitativi, că au căzut pe gânduri, că își amendează subtil propriile aserțiuni, semnalându-și limitele. Este vorba aici despre onestitate, câtă vreme mesajele arogante și dogmatice exprimă contrariul.
În marja moțiunii de cenzură am avut un război între Bule. Să locuiești în Bulă e comod și nimeni nu te poate împiedica să guști această plăcere perversă. Bula este un spațiu virtual în care nu te închide nimeni, te baricadezi singur.
Toți avem bucurii vinovate, nimeni nu scapă de tentația de a se odihni în Bulă măcar câteva clipe. Grav este însă atunci când Bula devine casa ta de domiciliu.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
