Oameni şi vremuri
La baza evoluţiei umane stă dorinţa, visul, năzuinţa. Nu există om care să nu-şi dorească ceva, care să nu aibă visuri spre care tinde poate, toată viaţa. Dacă ni se îndeplinesc sau nu în timpul vieţii depinde de intensitatea dorinţei şi de convingerea că avem nevoie de ea.
S-au scris tone de cărţi pe această temă cu sfaturi despre cum să-ţi îndeplineşti dorinţele. Toate aceste cărţi au la bază mesajul pe care Iisus îl lasă omenirii în Marcu 11.24. „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugaţi-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea”.
Sunt visuri care se îndeplinesc mai uşor sau mai greu în funcţie de convingerea noastră care şi ea este determinată de perioadele din viaţa trăită care pot fi faste sau mai puţin faste. În aceste perioade ne putem îndoi că visul se poate realiza şi atunci anulăm comanda.
Visurile măreţe, la nivel de popor, de neam, se îndeplinesc prin purtarea lor ca stindard al generaţiilor. În aceste zile suntem părtaşi la îndeplinirea unui vis măreţ pe care l-a avut Regele Carol I, în urmă cu peste 130 de ani, mai exact, după ce România a devenit Regat, în 1881. Carol I şi-a dorit construirea unei catedrale în capitala României iar în 1884 a înaintat proiectul Camerei Legislative, adică a şi trecut la acţiune. Din păcate, vremurile nu au fost tocmai prielnice pentru împlinirea acestui vis. Au venit cele două războaie mondiale, criza economică şi apoi perioada neagră a comunimului. Dar iată că există şi o parte bună şi din fericire pentru trăinicia acestui popor au fost oameni care au purtat pe umerii lor stindardul acestui vis minunat de-a lungul veacului. Astfel, toţi cei care au iubit acest neam şi l-au avut pe Dumnezeu în suflet au pus câte o cărămidă la înfăptuirea măreţei construcţii româneşti.
De la miniştrii ai Cultelor care au alocat şi bani pentru pornirea acestui proiect şi până la cei 6 patriarhi ai României, de la intelectualii vremii şi până la persoanele cu dare de mână şi cu iubirea de neam în suflet, de la regi, la politicienii celor peste 100 de ani, toţi sunt cei care, cu mintea şi sufletul, au pus umărul la înfăptuirea acestui proiect.
După Marea Unire, Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a insistat pe lângă Regele Ferdinand ca la Sinodul din mai 1920 să propună relansarea proiectului, ca semn de recunoştinţă pentru înfăptuirea altui mare vis al neamului românesc. De altfel, toţi marii domnitori după ce câştigau o luptă, construiau un lăcaş de cult ca semn de recunoştinţă pentru biruinţă. Regele Ferdinand s-a adresat Sfântului Sinod astfel: „Suntem datori să ridicăm în capitala tuturor românilor Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti, a întregului popor”. Frumoasă metaforă! Ce bine ar fi ca un popor să fie unit în cuget şi simţire. Poate cine ştie, rădăcinile noastre înfipte adânc în pământul acestui popor vor vibra împreună spre trezirea neamului încercat de vicisitudinile vremurilor şi îndoit de tirania celor care au vrut mereu să ne jefuiască şi să ne umilească.
Abia după 70 de ani, în anul 1990, patriarhul Teoctist a pus în discuţie proiectul construirii catedralei. S-au făcut multe eforturi pentru alegerea locului. În sfârşit, piatra de temelie a fost pusă în ziua de 29 nov. 2007, pe actualul loc, iar sarcina de a duce la îndeplinirea acestui vis secular a revenit Prea Fericitului Daniel, al şase-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Ziua de 25 nov. 2018, rămâne în istoria noastră ca ziua în care măreţia visului s-a împlinit, prin sfinţirea Altarului Domnului în cea mai măreaţă dintre construcţiile ultimului veac, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc.
În această grandioasă construcţie arătând ca o corabie cu catarg în formă de cruce au fost zidite şi sufletele acestui neam spre a fi mântuite. Dincolo de simbolul construcţiei ales de arhitecţi, „Iisus ridicat la cer este acelaşi cu Hristos răstignit şi înviat”, românul îşi găseşte liniştea ştiind că barca în care este Iisus nu este atinsă de furtună. Hramul principal Înălţarea Domnului, zi în care sunt pomeniţi eroii neamului din toate timpurile este un simbol spiritual naţional închinat celor care s-au jertfit. Aşadar, prin această măreaţă construcţie, în sfârşit, cinstim jertfa înălţării spirituale a acestui minunat popor care a ştiut să-şi apere glia chiar cu preţul sângelui.
Încă sunt voci care spun că sunt prea mulţi bani alocaţi acestui lăcaş sfânt, că mai bine cu aceşti bani s-ar fi construit spitale, şcoli, că e o construcţie megalomană. Sigur, trupul are nevoie de îngrijire, mintea are nevoie de educaţie, dar şi sufletul are nevoie de înălţare spirituală.
Mi-aş permite să-i întreb pe aceştia: cine nu merită preţul, înălţarea lui Iisus sau jertfa eroilor neamului? Minţi nesăbuite, suflete mici!
Mulţumesc cu multă evlavie celor care au purtat acest vis de-a lungul veacului şi celor care au pus umărul şi au făcut posibil să apară această minune arhitectonică şi spirituală. Le mulţumesc şi celor care au cuvinte de laudă pentru că şi cuvântul poate să construiască sau să demoleze. Alegeţi cuvinte potrivite şi nu răniţi dăruirea celor care s-au spetit ca neamul nostru să dăinuiască în timp şi spaţiu.
Dacă această construcţie s-a făcut cu bani publici înseamnă că s-a făcut şi din banii fiecăruia dintre noi. Astfel, şi noi am pus o cărămidă la înălţarea sfântului lăcaş. Aşadar, avem cinstea nu numai să trăim aceste vremuri dar să fim şi ctitori al acestui măreţ vis. Ce poate fi mai frumos, mai înălţător, române, pentru tine care ai apucat aceste vremuri? Şi culmea, tot noi suntem părtaşi în această săptămână încărcată de vibraţie la marea sărbătoare a bucuriei românilor de acum 100 de ani, Marea Unire. Să vibrăm împreună în bucurie şi credinţă că visul românului s-a împlinit în aşteptarea vremurilor de linişte şi armonie! Marilena Baraţă
