Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele;
că Tu cu mine eşti.
Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile (Psalmul 22, 1; 4; 7.).
Hristos a înviat!
Dreptslăvitori Creștini și Creștine,
Dacă pornim pe cărările de sub licăritul stelelor de pe bolta Cerului, singuri, doar cu Domnul Dumnezeu, sau cu noi înșine, în glasul neodihnit al privighetorii, care înalță imn de slavă Atotcreatorului Dumnezeu, gândul nostru, străbătut de uimire binecuvântată, încearcă să înțeleagă, pe cât ne este cu putință, ceea ce David, Proorocul, cu trei mii de ani înainte, ne-a lăsat scris în Dumnezeiasca Scriptură: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua Zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește știință (Psalmul 18, 1.).
În chip cu totul tainic, auzim mereu duhul nostru, cuprins de uimire, care ne șoptește: Doamne, Dumnezeul nostru, Care ne-ai zidit pe noi și ne-ai adus în această viață, Cel ce ne-ai arătat nouă căile spre mântuire și ne-ai dăruit nouă descoperirea tainelor cerești… după mulțimea milei Tale! (Sfântul Vasile cel Mare, Liturghierul, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 207.)
Dacă nu ne-am făcut un obicei ca zilnic și în fiecare noapte, să ridicăm ochii spre ceruri, este acum momentul potrivit să o facem și să medităm la minunea creației și la Autorul acestor minuni: Cel ce ești, Stăpâne, Doamne, Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule Cel închinat, vrednic cu adevărat și drept, și cuvenit lucru este pentru marea cuviință a sfințeniei Tale, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ție a ne închina, Ție a-Ți mulțumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur ești Dumnezeu cu adevărat, și Ție a-Ți aduce această slujbă duhovnicească a noastră, de a gândi cu inima înfrântă și sufletul smerit, că Tu ești Cel ce ne-ai dat nouă cunoașterea adevărului Tău… Stăpâne al tuturor… Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot. Plin este cerul și pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! (Ibidem, pp. 212-213.)
Suntem bucuroși, că Sfântul Vasile cel Mare ca un heruvim cu ochi mulți și cu multă hăruire de la Domnul Dumnezeu, ne-a lăsat aceste mărturii dătătoare de speranță. Și acum, în Împărăția Cerurilor fiind, dimpreună cu toți sfinții, ne îndeamnă în rugăciune a mărturisi și a zice: …Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni și noi păcătoșii strigăm și grăim: Sfânt ești cu adevărat și Preasfânt, și nu este măsură a măreției sfințeniei Tale, și drept ești întru toate lucrurile Tale; căci cu dreptate și cu chibzuire adevărată ne-ai adus toate; că zidind pe om, luând țărână din pământ, și cu chipul Tău Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viață fără de moarte și moștenirea veșnicelor bunătăți. (Ibidem, p. 216.)
Dreptmăritori creștini români, iubitori ai Învierii Domnului Iisus Hristos,
Primind atâtea daruri dumnezeiești, strămoșul nostru Părinte, a crezut că toate i se cuvin și tot bucurându-se fără încetare, de atâta bucurie a uitat de poruncile lui Dumnezeu, așa cum uităm și noi de atunci și până astăzi, bucurându-ne de darurile dumnezeiești atât de bogate și încredințate nouă tuturor, fără niciun efort.
Dumnezeu dăruiește, și nu face negustorie cu darurile Sale cele veșnice!
Este cunoscut lucru, că strămoșii noștri, părinții Adam și Eva, nu aveau de Stăpân decât pe Creatorul lor și al nostru, Domnul Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
După căderea din ascultarea lui Dumnezeu, aud un glas clar și luminat: Dar neascultându-Te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul (pe om), și amăgirii șarpelui supunându-se și dat fiind morții pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul din Rai în lumea aceasta și l-ai întors din pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea, cea din a doua naștere, cea prin Însuși Hristosul Tău.
Drama și tragedia căderii din ascultarea Domnului Dumnezeu vine din faptul că aceasta nu a fost doar o cădere oarecare, ci a însemnat înstrăinarea și căderea din iubirea cea dintâi, cu care a zidit Dumnezeu pe om. Cu toate acestea, omul nu a recunoscut iubirea cu care a fost investit, și chiar de ar fi recunoscut în sinea sa, iubirea dumnezeiască era prea copleșitoare, ca să poată rămâne în văzduhul ei suprapământesc.
Știm, Doamne, Dumnezeule, că în Atotiubirea Ta învestită cu atâta dăruire: Nu te-ai întors până la sfârșit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, nici n-ai uitat lucrurile mâinilor Tale, ci în multe chipuri le-ai cercetat pentru îndurările milei Tale. (Ibidem, p. 217.)
Ca un Atotbun și mult Milostiv, Domnul Dumnezeu, întru prea multa Lui răbdare, a pregătit un adevărat Program de Salvare pentru omenirea căzută în păcate, de la Adam. Vedem deslușit că Tu, Doamne, Dumnezeule: prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin Sfinții Tăi, care au bineplăcut Ție, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie; Legea ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori. Iar când a venit plinirea vremii, (Galateni 4, 4.) ne-ai grăit nouă prin Însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău (Evrei 1, 3.) și purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ție, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut; și din Sfânta Fecioară întrupându-Se, s-a smerit pe Sine, chip de rob luând (Filipeni 4, 4-11.), făcându-se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că de vreme ce prin om (Adam cel vechi) a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău… Să se nască din femeie, din Sfânta Fecioară Maria, făcându-se sub Lege, ca să se osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți întru Adam (cel vechi) să învieze întru Însuși Hristosul Tău (Adam cel Nou). (Sfântul Vasile cel Mare, Liturghierul, ed.cit., p. 217.)
Așadar, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut asemenea cu chipul smeritului nostru trup, afară de păcat, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale.
Ce lucrare a avut Iisus Hristos, Domnul, venind și viețuind cu noi aici, în vatra fiecăruia dintre noi!
Iată cum se zăresc luminile Învierii și ale Vieții lui Iisus Hristos, după cum citim în scrierile Marelui Sfânt Vasile: Și viețuind (Iisus Hristos) în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoțându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoașterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu și Tată, agonisindu-ne pe noi Sieși popor ales, preoție împărătească, neam sfânt. Și curățindu-ne prin apă și sfințindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morții, în care eram ținuți, fiind vânduți spre păcat.
Dreptslăvitori Creștini și Creștine,
Potrivit hotărârii Sfintei Treimi și gândului lui Iisus Hristos, El S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe Cruce. (Filipeni 2, 8.)
Dar a venit vremea: Și pogorându-Se, prin Cruce (scară către iad) în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi, și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-Născut din morți, ca să fie Însuși Începătorul tuturor în toate. Și suindu-Se la ceruri, a șezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălțime. Care iarăși va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale. Și ne-a lăsat nouă aduceri aminte de pătimirile Sale cele mântuitoare, Acestea pe care le-am pus înainte, după poruncile Lui. (Sfântul Vasile cel Mare, Liturghierul, ed.cit., p. 218.)
Iată imaginea vie și mântuitoare în care fiecare, după putere, vedem și înțelegem, că Iisus Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru viața lumii, căzută prin greșeala lui Adam, ca să mântuiască pe cei care cred în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mărturisit de oameni, dar și de demoni. (Marcu 1, 24; 3, 11; Matei 8, 29.)
Ca și atunci, și noi, astăzi, mărturisim că avem mare primejdie peste viața noastră, primejdia numeroaselor păcate săvârșite, boli și suferințe care străbat meridianele, paralelele și văzduhurile Pământului: Atunci s-a arătat Domnul lui Solomon, noaptea… De voi încuia cerul și nu va fi ploaie, de voi porunci lăcustei să mănânce țara, sau voi trimite vreo boală molipsitoare asupra poporului Meu. Și se va smeri poporul Meu, care se numește cu numele Meu, și se vor ruga și vor căuta fața Mea, și se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor și le voi tămădui țara! (I Paralipomena 7, 13-14.)
Toate relele vin asupra noastră: Pentru că Tu n-ai slujit Domnului Dumnezeului tău cu veselia și cu bucuria inimii, când erai îmbelșugat de toate. (Deuteronom 28, 47.)
Îndepărtarea de Domnul Dumnezeul nostru, prin păcate de tot felul, aduce felurite încercări. Pentru a ne izbăvi de toate relele, trebuie să ne ostenim și, în regim de urgență, să ascultăm porunca și sfatul lui Elifaz către Dreptul Iov: Împacă-te cu Dumnezeu și cazi la pace. Atunci bine va fi de tine. Primește, te rog, învățătura din gura Lui și pune la inimă cuvintele Lui. (Iov 22, 21-22.)
Iezechiel, proorocul, ne arată calea de urmat: Domnul Dumnezeu zice: pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre… Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou. De ce să muriți voi? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă, deci, și trăiți! (Iezechiel 18, 30-32.)
Așa înțelegem mai bine că suntem păcătoși, chiar și conștiința ne mustră mereu și este nevoie grabnic de îndreptare, adică părăsirea păcatelor, părere de rău (căință) și hotărâre de a pune început bun vieții noastre și să nu rămânem doar la o dorință declarată de îndreptare.
Să strigăm din răsputeri:
Doamne, sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa!
Doamne, prin îndrumarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! (Isaia 38, 14; 16.)
Iubiți frați și surori în Domnul,
Asupra lumii, dar mai ales, asupra României s-au abătut în decursul timpului multe încercări: cutremure, războaie, incendii, năvăliri de neamuri, boli, ape năvalnice și alte rele de neînchipuit. Uneori, bolile au decimat la jumătate țara, ca în 1347, când capitala Țării Românești de la Argeș, fiind cuprinsă de ciumă, s-a mutat la Câmpulung Muscel, în oraș nemairămânând țipenie de om.
Cum era prin anul 1829, deci acum aproape 300 de ani, în viața Tării Românești? Iată episodul: La Focșani se ivise epidemia ciumei, tocmai în acea vreme, adusă, probabil, de oștirile străine. Guvernul general de la Odesa, printr-un ordin de la 7 ianuarie 1829 dispunea ce anume măsuri sanitare să se ia în Focșani și în alte părți, pentru combaterea epidemiei. (Arhivele Statului, Chișinău, pachet 94, dosar 566/1829.) Și în Basarabia se iviseră cazuri; de aceea și Consistoriile Iași și Chișinău trimit instrucții protopopilor și locuitorilor cum să se ferească de această lipicioasă boală. (Arhiva Consistoriului Duhovnicesc Chișinău, dosar 4 și 66 /1829.) Până și scrisorile ce treceau Prutul se dezinfectau prin dese înțepături. Creștinii din București n-au avut voie să se împărtășească în lunile Mai și Iunie 1829 (Bis. Ort. Rom. XXVIII, p. 1372.); s-au dezinfectat biserici, veșminte, cărți și icoane. Cu banii bisericești s-a ajutat la zidirea spitalului Mărcuța, în noiembrie 1829 . Iar la bisericile Radu Vodă, Mihai Vodă și Șerban Vodă, ce erau cuprinse de spital, nu putea să intre niciun creștin, ci numai preoții. (Academia Română, mss. 1071, f. 215.)
Iată că nu-i nimic nou sub soare. Ciuma din anul 1829 a ținut peste o jumătate de an. Trebuie să ne pregătim de răbdare mai îndelungată. Pe vremea aceea era ciumă, dar lumea umbla pe drumuri. Episodul s-a petrecut când Grigore al IV-lea, Mitropolitul Țării Românești, a fost mazilit și trimis iarna în surghiun, în Basarabia. Însoțitorul său de drum a fost cuprins de ciumă și a rămas la Buzău în carantină.
Vremuri grele! Încercări! Vremuri de pocăință! Vremuri de îndreptare!
Tocmai pentru îndreptarea noastră a venit Iisus Hristos, Domnul, ca să fim salvați, iar noi să strigăm cu inima plină de umilință și recunoaștere a greșelilor: Doamne, sunt în grea cumpănă, nu mă lăsa! Doamne prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (Isaia 38, 14; 16-17.)
Să ne rugăm stăruitor Domnului Iisus Hristos și de Ziua Învierii Sale, să ne ierte de toate nelegiuirile noastre, să ne tămăduiască de toate bolile din lume și să ne dăruiască spor binecuvântat în toate lucrările, pentru a ne face inimă nouă și duh nou, ca să domnească din nou sănătatea trupului și a sufletului, pacea sfântă între popoare, dar și pacea în Casa noastră strămoșească, România, Grădina Maicii Domnului!!
Hristos a Înviat!
Al Vostru frate rugător către Domnul Dumnezeu,
† Calinic Argeșeanul,
Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului
Dată în Reședința Noastră Arhiepiscopală
Curtea de Argeș
19 aprilie 2020
