- Monica Sandu despre experiența infectării
Confirmată pozitiv cu SARS-CoV-2, colega noastră, Monica Sandu, a trăit o experiență pe care, spune ea, n-o va uita curând. Dincolo de simptomele specifice prin care a trecut, aceasta s-a confruntat cu momente de panică și tristețe pe care nu le dorește nimănui. S-a convins pe propria-i piele de ineficiența sistemului medical din România. Așa a înțeles că, oricât de bun cetățean ai fi, în fața sistemului bolnav, ești victimă! Din fericire, i-au fost alături oameni dragi care i-au răspuns de fiecare dată la strigătul de ajutor.
Când ai făcut testul și ce te-a determinat să ceri testarea?
-Pe data de 19 noiembrie. Pe 18 au apărut primele simptome, adică tușeam, aveam puțină febră, 37,5 și mă ustura în gât. Nu credeam că va ieși pozitiv! Speram să mă înșel, eu fiind extrem de precaută în toată perioada asta. În plus, în luna august am mai făcut un test, tot din pricina unor simptome asemănătoare, care a ieșit negativ. Așadar, aveam experiența „simptomelor false”. Am vrut totuși să fim testate, atât eu, cât și fiica mea, care venise acasă, de vreo două zile, de la București. Asta, deși ea nu avea simptome. De atunci a început calvarul! Încă din primele zile mi-am dat seama că, în fața acestui virus cumplit, cei responsabili să ne salveze şi să ne protejeze pe noi, cetăţenii, sunt complet depăşiţi! Vreau să se înțeleagă de la început: eu nu cert pe nimeni! Doresc doar să aduc la lumină lacunele unui sistem deficitar, din pricina căruia pot muri oameni!
Cum au fost următoarele zile?
-Din ce în ce mai grele! A doua zi, pe 20, aveam dureri mari de cap. M-am trezit din somn din cauza lor! Când am încercat să cobor din pat, nu puteam să păşesc din pricina ameţelii! Mă simţeam slăbită. Am parcurs cu efort mare drumul până la baie, care este imediat lângă dormitorul meu, practic, vreo zece paşi. Simţeam o uşoară senzaţie de vomă. Aveam o stare generală de rău și aş fi dorit să zac în pat. După câteva ore au apărut durerile. Cumplite! Mă ardeau articulaţiile, tot corpul! Pe orice parte mă întorceam în pat, era imposibil de suportat! Am sunat o prietenă, medic. M-a sfătuit să nu mai stau și să încep tratamentul antiCOVID, ea dându-mi indicaţiile necesare în acest sens. Dar cum să iau medicaţia? Eu nu primisem rezultatul testului, iar medicul de familie nu îmi putea da reţetă…
Am avut toate simptomele!
Ce ai făcut?
-A fost prima confruntare cu lacunele acestui sistem. Eram bolnavă, ar fi trebuit să urmez tratamentul, dar eu, legal, nu eram pozitivă şi nimeni nu-mi putea da reţeta. Am făcut şi eu ce face tot românul: m-am descurcat, am dat telefoane! Am apelat la prieteni şi cunoştinţe! Aveam două probleme: nu puteam ieşi din casă, fiind în izolare, şi aveam nevoie de medicamente atât pentru mine, cât şi pentru fiica mea, Lori. Ea nu avea până acum simptome, dar mă gândeam să le am acolo, dacă va fi cazul! S-a dovedit însă mai târziu că am fost inspirată. Cu chiu, cu vai, am reuşit să găsesc medicamentele pe la mai multe farmacii din oraş: la una am trimis-o pe prietena mea Mariana, la alta s-au dus un văr, apoi nepoata mea, Diana, şi, tot aşa, apelând ba la unul, ba la altul, am făcut rost de o parte dintre ele şi chiar din ziua aceea eu am început tratamentul. Un om simplu nu s-ar fi descurcat. Mă gândesc şi acum cu groază la cei singuri, care nu au la cine să apeleze! Un alt aspect este scumpirea nejustificată a medicamentelor. Niște vitamine pe care înainte le cumpăram la un preț, acum costau aproape dublu. Nu este normal! Tratamentul ar trebui să fie suportat de stat și pentru cei care se tratează acasă! Eu am plătit până la ultimul leu!
Când a venit rezultatul testelor?
Pentru fiica mea a venit sâmbătă, pe 21 noiembrie. Era pozitiv! A fost şi prima zi în care fata a făcut puţină febră şi a început să tuşească. Având rezultatul, a început şi ea medicația. Al meu a sosit abia luni, pe 23 noiembrie, din cauză că, fiind week-end, cei din laboratorul Spitalului Judeţean nu au lucrat. Starea mea se alterase de la o zi la alta, în ciuda faptului că începusem tratamentul încă de vineri. Dacă nu aș fi luat din primele zile medicaţia necesară şi aş fi stat să aştept rezultatul, sigur ar fi fost cu mult mai rău şi ajungeam la spital! M-a sunat medicul meu de familie, care primise rezultatul testului prin sistemul Corona Forms. În ziua aceea îmi era foarte rău. Acesta mi-a mai recomandat un medicament, care, ce credeţi?, nici el nu era de găsit în farmacii. Am luat-o de la capăt cu rugămintile, cu telefoanele… În final, l-am găsit! De altfel, medicul de familie a fost singurul care s-a interesat de starea mea în tot acest timp. Îmi amintesc cum o altă prietenă, Adela, a venit la geam să îmi aducă nişte injecţii. A fost şocată să mă vadă în ce stare eram: palidă, ameţită, înfofolită şi prizonieră în propria-mi casă! Se uita cu disperare la mine şi repeta continuu: ”Dumnezeu să ne ferească! Doamne ai milă de noi!”
Au apărut şi alte simptome?
-Da! Exceptând dificultatea în respiraţie, cred că le-am avut pe toate: febră, frisoane, dureri musculare, articulare, în zona inimii, de cap, tuse, oboseală, greţuri, lipsa gustului ( în jur de 2 zile) şi a mirosului (fără miros am stat cam 6 zile, iar fiica mea, aproximativ 7 zile). Din fericire, în ciuda stării mele, nu a fost nevoie să merg la spital. Ştiam că nu sunt locuri, dar mă temeam că voi ajunge acolo. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am trecut prin toate acasă şi că nu a fost nevoie să fiu internată! Nu ştiu ce m-aş fi făcut! Oricum, trăiam cu sentimentul cumplit că mi-am îmbolnăvit fiica. Dacă eu plecam la spital şi ea rămânea acasă, bolnavă, cred că cedam psihic!
Ești pe cont propriu!
Ai stat în izolare 14 zile!
-Da! Dar asta fiindcă sunt un cetăţean responsabil şi la indicaţiile medicului de familie, că pe mine, nici până astăzi, nu m-a sunat cineva de la Direcţia de Sănătate Publică să mă întrebe de sănătate… Am realizat că pacientul COVID este pe cont propriu!
Cum adică? Nu a fost făcută anchetă epidemiologică?
-Nu! Repet, nu am fost sunate de la DSP! Nu ni s-a transmis decizia privind izolarea! Nimic! Am primit de la Serviciul de Ambulanţă rezultatul testului pentru că ei ne-au testat. Atât! Din ziua în care ne-am testat şi până la momentul actual, nu am fost contactate de reprezentanţii DSP pentru ancheta epidemiologică! Nu am fost verificate nici măcar o dată de poliţiştii naţionali sau locali, dacă respectăm sau nu măsura izolării! Cu toate acestea, timp de 14 zile, nici eu, nici fiica mea nu am ieşit din casă. Ne-a fost foarte greu, însă știi de ce? Pentru că e simplu să vii doar cu restricţii, cu reguli care trebuie respectate, dar nu şi cu soluţii la problemele şi nevoile tale… Un exemplu l-am dat mai sus privind medicaţia. Al doilea este referitor la ancheta epidemiologică. Apoi vin cele de natură umană: eu locuiesc doar cu fiica mea, iar dacă nu aveam prieteni şi rude, ce făceam? Cine ne ajuta? Un lucru este cert! Bolnavii de coronavirus care aleg să se trateze acasă nu se pot baza decât pe ei! Nimeni, dintre cei responsabili, nu se interesează de soarta lor. Pot muri în casă! Nu există programe operaţionale de monitorizare şi ajutorare a celor care aleg să se trateze acasă. Chiar am făcut o glumă amară în ziua în care am primit rezultatul testului şi, puţin mai târziu, am primit informarea de la Prefectură privind cazurile noi de coronavirus din acea zi. Mi-am dat seama că sunt un număr din acea listă…cazul nr…Doar un număr! Nu om!
Cum v-aţi descurcat?
-De fiecare dată când aveam nevoie de ceva, îmi sunam nepoata sau prietena şi veneau ele la geam sau la uşă, să ne aducă alimente, apă, medicamente etc. Mai rău a fost cu gunoiul… Nu râde! Eu chiar am avut o problemă cu gunoiul, că îmi era jenă să rog pe cineva să mi-l arunce şi nici nu voiam să ies pe furiş, riscând să îmbolnăvesc pe altcineva. Zilnic m-au sunat o mulțime de prieteni care se interesau de starea noastră, întrebau dacă avem nevoie de ceva, ne dădeau sfaturi și ne încurajau. Toți aceștia m-au ajutat foarte mult.
Acum sunteţi bine?
-Da. A trecut perioada de izolare. Am făcut teste rapide şi ambele au ieşit negative. Nu am ieşit din casă imediat. Încă am dureri mari de cap şi ameţesc. Am înţeles că e posibil să rămân cu ele o vreme. Un coleg, la rândul său jurnalist, bolnav de coronavirus, îmi povestea că a primit pe telefon un mesaj prin care era sfătuit ce are de făcut ca să voteze duminică. Mi s-a părut o glumă sinistră. Serios! După principiul „ţara arde şi baba se pieptănă”! Eu am avut noroc cu prietenii şi rudele mele. Lor le mulţumesc! Nu autorităţilor care se bat cu pumnul în piept!
Celor care au trecut prin experienţa mea le urez multă sănătate, iar celor care nu cred în acest virus, le transmit doar să-i ferească Dumnezeu şi să nu-i lovească COVID-ul care „ nu există”! B.Radu
